Pe vremuri, la şcoală, ni se tot spunea că România seamănă cu un buchet de flori, cu codiţele în „vaza” numită Marea Neagră. O vreme, mi-am imaginat-o aşa: un buchet frumos, cam strâmb şi nearanjat, care se ofileşte pentru că n-are cine să-l „îndrepte” în vază. De ani buni nu pot vedea altfel România decât ca pe o bătrână, care plânge îngenuncheată într-o bisericuţă de lemn.

Cred că v-am mai spus povestea negrului din tribul african, pe care un reporter îl roagă seara, la foc, să-i spună o poveste, iar el răspunde că nu poate, pentru că nu are poartă. Pe bătrâna noastră nu o întreabă nimeni, nimic. Ea are poartă, dar nu-şi poate spune povestea pentru că nu are SENS.

României i-a dispărut SENSUL. Iar noi ne-am obişnuit să trecem în fiecare zi pe lângă bătrâna îngenuncheată, înjurând-o, umilind-o, privind-o cu milă sau, în cel mai bun caz, cu nepăsare. O ţară cu guverne fără sens, investiţii fără sens, justiţie fără sens, discuţii fără sens şi, mai ales, oameni fără sens. Copiii acestei bătrâne îngenuncheate aleargă bezmetici, fără să ştie unde şi de ce. Şi-au uitat „poarta”, pământul şi credinţa. Au uitat că ţara asta nu s-a născut odată cu ei şi nu se va sfârşi odată cu ei.

„Poarta”? Ce ne mai leagă azi de ţară? O cetăţenie? Limba plină de „ok-URI”, „hello-uri”, prescurtări de messenger şi englezisme? O istorie pe care n-o cunoaştem şi în care minimalizăm totul? Un Neam căruia ne considerăm superiori?

Pământul? Cine mai e legat de glie astăzi? Câţi îşi cunosc ţara sau vor s-o cunoască? Cine să vadă nişte „ruine”, nişte biserici în care plâng bătrânele sau nişte munţi câştigaţi cu preţul a mii de vieţi?

Credinţa? E vremea în care l-am modernizat până şi pe Dumnezeu, gândind că e mai „cool” să-i spunem „Forţă”, „Centru”, „Conştiinţă” sau mai ştiu eu cum.

Fugim de noi, ca să ajungem nicăieri. Vorbim în străinătate în orice limbă, ca să