Alianţele electorale sunt, prin esenţă, construcţii generate de împrejurări speciale. Pentru acea parte a alegătorilor care doresc o schimbare cu 180 de grade a jocului, după un ciclu electoral, acest tip de coalizare a forţelor politice nu constituie neapărat cea mai fericită alternativă, dar pentru funcţionarea sistemului democratic baletul cu pricina devine vital.
De 22 de ani, de când a trecut într-o nouă fază istorică, România a căpătat în acest sens o vastă experienţă. A fost, însă, şi cea mai prolifică dintre experienţele posibile sau doar eşecul lamentabil al ideii de SCHIMBARE şi al unor angajamente profitabile pe termen lung?
Dacă facem abstracţie de perioada „patrulaterul roşu", când extremismul primitiv şi fostele eşaloane doi şi trei, încolonate în spatele lui Ion Iliescu, şi-au dat mâna peste capul României şi au dominat scena politică, putem considera anul 1996 drept momentul zero al alianţelor electorale care s-au născut din nevoia evidentă de democratizare.
La vremea respectivă, apariţia şi ascensiunea CDR au putut fi interpretate drept singura contrareacţie posibilă a societăţii civile şi a câtorva forţe politice care se considerau progresiste la un moment de criză care, dacă s-ar fi prelungit, ar fi ameninţat cu îngheţul polar o Românie încă foarte orientată spre Est.
De aceea, alternanţa la putere produsă prin câştigarea alegerilor de către Emil Constantinescu şi alianţa pe care o conducea a reprezentat într-adevăr şocul care a deviat ţara de pe cea mai greşită traiectorie pe care se înscrisese după decembrie 1989.
În faţa unei administraţii care se obişnuise să guverneze prin cenzură şi violenţă, naşterea şi victoria unei alianţe de partiduleţe şi forţe din societatea civilă a fost cea mai fericită soluţie, iar răgazul pe care ni l-am luat astfel spre a amenda cursul, până atunci „firesc", al lucrurilor a alimentat p
