Primesc intr-o zi, din senin, acum vreo jumatate de an, un telefon disperat. O prietena de-a sotiei, in varsta dar sprintara, animata si sugubeata de obicei – un spirit tanar – statea sa moara. Comunicarea ne-o facuse in stil telefonul fara fir fiul doamnei in cauza, care la randu-i fusese anuntat de ai casei.
Prima etapa a fost sa calmez pe cat puteam lumea din jurul femeii – evenimentele speciale nasc in general in Romania o emotie si o chiraiala difuza, o smulgere a parului din cap, exact in momentele cand un dram de calm ar fi cel mai potrivit, in folosul femeii aflate in agonie. Mi-am amintit, intr-o strafulgerare, de un pedagog englez care verifica cu cel mai mare calm, dar si rapiditate, toate odaile unei cladiri cu alarma de incendiu pornita – mintea mea facuse intr-o fractiune de secunda aceasta conexiune avand in vedere chiraiala. Mi-am impus, asadar, calm si am sunat la 112. Am lasat o singura lumanare aprinsa din cele trei, am deschis geamul cu un scartait.
Au fost necesare trei incercari pana cand, in timp ce doamna in cauza era in convulsii, un operator cam plicitisit (femeie) a raspuns. Dau sa transmit adresa si numele persoanei, rugand interventie rapida, spunand ca doamna este pe moarte – lucru care era perfect adevarat. Operatorul pierde minute pretioase intreband de simptome, apoi ajunge la intrebarea cheie – varsta si pare a se codi. Daca esti in varsta, exista vreun protocol pe undeva ca ambulanta trebuie sa vina mai incet? Exista vreo procedura prin care cea de pe fir – o operatoare probabil prost platita – hotaraste ce si cum??!…. Parca totusi, alarma din vocea mea ii transmite ca e cazul de interventie rapida si intr-un final SMURD-ul este trimis.
Unitatea SMURD care a sosit (destul de rapid, merci Raed Arafat) conecteaza aparate, constata aceeasi stare proasta, dar parca ne dojenesc din priviri – situatia nu pare atat de g