Duminica era zi de prăjitureală. Se adunau pe masa din bucătărie toate ingredientele puse la păstrare de-a lungul săptămânii. Ouă şi lapte de la ţară, făină, unt (în cel mai fericit caz, dacă nu, mergea şi margarina) şi mirodenii, dintre care stafidele trebuiau păzite cu străşnicie ca să nu dispară ca prin minune. Se pregătea o cantitate impresionantă de dulciuri, cât să ajungă pentru doi copii pofticioşi timp de cinci zile de şcoală.
Se luau la pacheţel direct din... găleată. Aceasta era cea mai eficientă şi ingenioasă metodă de a păstra prăjiturile sau fursecurile. În loc de capac se folosea un şervet de bucătărie sau un prosop mai subţire şi se urmărea cu mirare nedisimulată cât de repede se golea găleata. E drept că multe dintre prăjituri ajungeau la prietenii din faţa blocului, în aşa-numitul troc în care se schimbau câteva prăjituri cu gem (de regulă cele mai întâlnite, gemurile fiind ingredientul de bază al sandvişului de dimineaţă) cu una din bezea sau cremă.
De cele mai multe ori însă, duminica se făceau fursecuri. Erau uşor de preparat, nu foarte costisitoare şi puteau fi ţinute o vreme îndelungată (aşa scria în cartea cu reţete, în viaţa reală de zi cu zi nu prea mai apucau vinerea). Se făceau din unt, multe ouă, zahăr, lapte dulce fiert, praf de amoniac, zahăr vanilinat şi făină cât cuprinde. După ce se frecau bine ouăle cu zahărul se puneau untul frecat spumă, laptele şi de-abia la sfârşit amoniacul şi făina. Se obţinea un aluat nu foarte tare, care era lăsat să se odihnească cam vreo 30 de minute, cât să fie verificate temele copiilor pentru a doua zi. Se întindea pe planşetă o foaie de aluat şi de aici începea distracţia. În funcţie de dorinţele copiilor (chiar şi fursecurile trebuiau să se supună tendinţelor şi modelor) se făceau rotunde, triunghiulare, pătrate, romburi (când au fost în sfârşit descoperite cărţile de joc, c
