O lume conceputa in canoanele puritatii si perfectiunii, cu siguranta ne-ar plictisi. Desi rusinoasa in anumite imprejurari, "fuga" spre frivolitate poate fi si reconfortanta, si sanatoasa. Trece in sarcina esteticienilor si a moralistilor de tot felul sa elogieze bunul-gust, stigmatizand cu asupra de masura ceea ce l-ar contrazice catusi de putin. Daca esti interesat sa-ti confectionezi o masca publica favorabila, e mai bine sa te pozitionezi fara echivoc de partea lui, refuzand familiaritatea lucrurilor stridente, dezagreabile ori compromitatoare. Manieratii fara cusur invoca in profitul lor „dogme" ale bunului-gust de la care nu s-ar eschiva cu nici un chip. I-ar fi consecventi pana si noaptea, daca si-ar putea cenzura cumva reflexele sforaitoare ori ispita viselor nu tocmai cuviincioase. Un urias bol de sticla pare sa-i izoleze de agresivitatea kitsch-ului ambiant si de contrafacerile care invadeaza abuziv spatiul destinat lor. Cu greu le-ai putea gasi vreo slabiciune sau vreun pacat; citesc doar carti bune si autori cu notorietate (negresit Coelho, Dan Brown, Liiceanu si Patapievici), isi rasfata auzul exclusiv cu armoniile clasice, sunt dependenti de cultura majora, de biblioteci, teatre, muzee, opera si balet, se inconjoara de obiecte pretioase si de lucrarile maestrilor consacrati, stropite din belsug cu parfumurile exclusiviste ale valorii si autenticitatii. Intr-o atare perspectiva, bunul-gust pare nu doar selectiv, elitist, ci si costisitor. Exista oare si o cale de mijloc, mai putin rigida, una care sa impace sobrietatea conventiilor publice si capriciile personale, gravitatea „manierelor" si fluctuatiile bunului-plac, fracul de parada si confortul pijamalei de acasa? Intr-un eseu din 1964, dedicat sensibilitatii camp, americana Susan Sontag propunea o digresiune neobisnuita de la bunul-gust, fara ca acesta sa fie in mod radical bulversat. Reprodus in edi