Nelu Ploieşteanu vorbeşte despre sărăcia pe care a trăit-o în copilărie şi cum a ajuns să câştige, în străinătate, câte 20.000 de mărci pe lună, ca lăutar. E mulţumit când i se zice „Nea Nelu“ şi nu-i place să i se spună „domnule“. Deşi se bucură de succes, Nelu Ploieşteanu a rămas modest.

V-aţi născut la Ciorani, judeţul Prahova, într-o familie modestă. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

O familie modestă este puţin spus. Aveam 17 ani şi o haină ruptă-n coate când a murit tatăl meu. Abia atunci mi-am dat seama cât de grea este viaţa. Tatăl meu avea un acordeon mic pe care l-am vândut pe un costum de haine... Tot la 17 ani am cântat prima mea nuntă, la care am luat vreo 150 de lei. Însemna mult pentru mine atunci, ca copil. Un costum de haine era 100 - 200 de lei.

Când v-aţi apucat de cântat aveaţi ambiţia să ajungeţi unul dintre cei mai mari lăutari din ţară?

Am cântat de la şase ani, am învăţat să cânt de la tatăl meu, am „furat" muzica pe prispă. N-am visat niciodată că o să ajung atât de cunoscut. M-a ajutat Dumnezeu, că nu mi-a plăcut viaţa de acolo (din satul natal - n.r.). Probabil că dacă nu plecam, înnebuneam, făceam depresie, nu mă acomodam.

La ce vârstă aţi avut primul acordeon?

La 29 de ani mi-am luat primul acordeon cu care m-am simţit bine. După aceea am plecat în Germania, la un neamţ, nea Bebe îi spuneam noi. Datorită lui, de la 29 de ani am uitat ce e sărăcia. Am cântat 12 ani în Germania. Câştigam extraordinar când mă duceam la Frankfurt, au fost luni în care am câştigat şi câte 20.000 de mărci pe lună. Şi trimiteam câte un video altora, ca să nu fie pe numele celor din familia mea.

Cum v-a venit ideea să vă numiţi Ploieşteanu? Era la modă folosirea unor nume care să aibă legatură cu zona geografică?

Pseudonimele se reflectă mai mult în mintea oamenilor. Ion Dumitrache