Absurdul pare să ne fi luat în posesie. Nu mai înţeleg nimic, îmi spune cineva şi persoana aşteaptă, evident, o dezlegare de la mine. Nici eu, răspund sec. Mă aflu între mulţi oameni, unii ştiuţi, alţii pe care-i văd prima oară, la vernisajul expoziţiei fotografice a Teodorei Marin, reporter de televiziune care, graţie unui revelator lăuntric, şi-a descoperit talentul rar de a vedea lumea de lângă noi altcum, prin lentila unui aparat. Trebuie să cuvântez şi fur în grabă imagini, culori, apusuri şi răsărituri, copaci singuri uitaţi pe un ţărm. În două lucrări recunosc Muzeul Pietrei clădit de mine, lumina amurgului la Sângeru. Poate că aceste fotografii, spun persoanei care m-a somat s-o fac să înţeleagă ce se petrece cu noi, ne vor da un răspuns. Ele sunt frumoase, spune, ceea ce trăim este însă urât. Nu-l contrazic. Îl cunosc pe Adrian Sobaru. E subţire, modest, cu o privire care comunică dragoste de oameni. E cu soţia şi copiii. Vorbesc. Înainte de a lăuda munca de artist a Teodorei Marin spun: Între noi se află omul care ne-a salvat în aceşti ani de bănuiala de a fi laşi. Cu toate că în această sală din centrul Capitalei suntem adunaţi atâţia oameni între care recunosc scriitori, politicieni, ziarişti, iubitori de artă, e cineva aici, un erou, care valorează mai mult decât noi toţi la un loc. Se cheamă Adrian Sobaru şi vă rog să-mi îngăduiţi să-l aplaud şi îmbrăţişez. Au fost aplauze. Apoi toate au curs în firescul unui asemenea eveniment, rar prin încărcătura de candoare. Lucrările Teodorei pot fi admirate în foaierul Cinematografului Patria.
Am discutat mult cu Adrian Sobaru. Unele lucruri mi le-a povestit doar pentru mine. Le păstrez, aşa cum i-am promis. Ce pot spune e că în viaţa lui nu s-a schimbat nimic, iar răsturnarea de putere încă n-a ajuns la el. Să fie adevărat că puterea nu s-a schimbat sau înaintează prea domol?
Seara, ajuns acasă, am