Acum patru ani, s-a vehiculat ideea ca, în ciuda schimbării de guvern, Vasile Puşcaş să rămână negociator-şef al României cu Uniunea Europeană, pentru a menţine o continuitate în procesul de accesiune.

1 /.

Din păcate, logica pervertită a loialităţii politice în versiune autohtonă a dictat că nimeni nu poate fi loial şi ţării, şi unui partid politic în acelaşi timp, iar dl Puşcaş a trebuit să aleagă.

Să contrastăm această abordare cu ce se întâmplă acum în momentul tranziţiei între administraţiile Bush şi Obama în Statele Unite. Potrivit mai multor surse credibile, există şanse considerabile ca Barack Obama să numească republicani în cabinetul său, în posturi-cheie cum ar fi şefia Pentagonului, adică Ministerul Apărării. Mai mult, se intensifică zvonurile că John McCain ar putea avea un rol important în administraţia celui care l-a învins în scrutinul de săptămâna trecută.

Revenind la România, merită să observăm că, între altele, alegerile reprezintă în România o minivacanţă a aparatului birocratic, care intră într-un soi de „comă“. Exerciţiul guvernării contează mai puţin decât speculaţiile legate de cine vine şi pleacă din ce posturi. Cutuma spune că cei numiţi de un partid trebuie să zboare - cât de buni sunt ei, sau dorinţa de a continua să-şi facă datoria contează mai puţin. Ghinionul de a fi afiliaţi până şi indirect cu un alt partid decât cel care taie şi spânzură îi transformă în indezirabili.

Alegerile americane oferă exemplul unei alte abordări a transferului de putere între două echipe. Continuitatea e asigurată prin prevederea unei perioade de tranziţie de peste două luni în care noua administraţie îşi face echipa, în timp ce guvernarea e asigurată de administraţia deja la putere. Mai mult, intervine posibilitatea colaborării dintre rivali, menţionată mai sus. Deşi acest „bizar“ fenomen (din perspec