Bucurie mare ne-a adus Sorana Cârstea prin prezenţa într-o finală de Masters, după ce a înşirat pe drum nişte nume cu rezonanţă în circuitul feminin. Dar trebuie să-i mulţumim şi Simonei Halep, pentru că ea a ridicat ştacheta, le-a arătat celorlalte fete că se poate, le-a ambiţionat şi emulaţia a fost vizibilă. De fapt, aici era problema, la încredere, am putut constata şi din discursurile “la odihnă” ale antrenorului Darren Cahill, perfect ţintite. Aproape că nici nu mai contează dacă va fi luat bătaie de la Serena Williams, doar se ştie că lumea jucătoarelor de tenis se împarte în liderul WTP şi restul lumii.

Trecând la băieţi, am avut parte iarăşi de un duel la vârf între Djokovic şi Nadal, de data asta pe hard, la Mastersul canadian de la Montreal. Nu am văzut meciul în direct, dar la reluare mi s-a confirmat impresia de surpriză, adică victoria lui Nadal. Rămăsesem puţin contrariat după partida spaniolului cu Janowicz, fiindcă una văzusem pe teren şi alta citisem prin presă! Nadal mi s-a părut lăudat în exces pentru forma arătată şi pentru jocul extraordinar. De acord, şi-a regăsit forma fizică obişnuită, poate duce lupte grele pe hard, dar în ceea ce priveşte jocul eu am văzut şi „meritul” adversarilor. Păi Janowicz l-a avut în mână în ambele seturi, pierdute pentru că a vrut nu numai să câştige, ci şi s-o facă spectaculos. În primul set a servit pentru a-l câştiga, apoi a avut 5-2 în tie-break, la 5-4 servind una din numeroasele duble greşeli, nu mai puţin de 9 în două seturi! Dacă mai adăugăm că a avut minge de 4-0 în al doilea set şi că a „reuşit” să pună în teren mai puţin de 50% din primul serviciu, cred că se poate trage concluzia că junele polonez a plătit tribut lipsei de experienţă. În ce priveşte semifinala cu Djokovic, avem una din acele situaţii din tenis în care statistica nu reflectă situaţia din teren. Primul set s-a dus către spaniol,