În ultima perioadă am vorbit cu, sau am auzit vorbind, personalităţi care aparţin generaţiei de aur. Desigur că pentru tinerii până în 25 de ani acest subiect poate fi doar o nostalgie penibilă, care nu-şi are loc între ritmuri rock sau informaţii “cool” culese din computere ultrasofisticate. Poate că pentru mulţi dintre noi, “generaţia Angela Similea” sau “generaţia Bölöni” are un numitor comun: valoarea. O valoare pe care rebela generaţie de astăzi nu are cum să o înţeleagă, dar nici nu doreşte asta. Pentru mulţi dintre ei, a şterge de praf geamul dincolo de care se află “generaţia de aur” ar însemna să se vadă depăşiţi. Dacă tinerii nu ar fi atât de porniţi să respingă tot ceea ce vine dinainte de 1989, dacă nu ar lua în râs tot ceea ce nu este ca ei, ar putea învăţa multe. Am revăzut-o, după zeci de ani, pe Angela Similea la o emisiune de televiziune. Sincer, am vrut să trec pe un alt canal, dar nu am putut. A fost fascinantă şi ca apariţie fizică, dar în special datorită atitudinii. Când mă gândesc că majoritatea artistelor în vogă nu reuşesc să scoată o frază fără să înceapă cu “deci” sau fără să fie presărată cu “îîîîîîîîîîî”, că nu reuşesc să exprime o idee coerentă într-o discuţie de o oră, mă întreb ce le determină să privească cu desconsiderare o artistă de talia Angelei Similea. Încă nu mi-a fost dat să aud tineri discutând despre talentul unui artist sau fotbalist din acea generaţie, în schimb sunt ahtiaţi după "ţâţele bengoase” ale cine ştie cărei afone sau tânjesc să ajungă în poziţia unui fotbalist pe care îl ştiu mai mult după marca maşinii decât după numele formaţiei unde joacă. Dacă spuneam chestiile astea riscăm să fim catalogaţi drept nişte depăşiţi, să declanşăm conflicte între generaţii din care cei care vom pierde suntem tot noi. Nu pentru că tinerii ar avea nişte argumente solide, ci pentru că se mulţumesc să ignore tot ceea ce nu vine d