… si-nteleg : a vorbi despre gestul actorului francez, Gerard Depardieu, de a renunta la cetatenia franceza pentru cetatenia rusa e, pe undeva, echivalent cu a vorbi despre funie in casa spanzuratului, cata vreme aceste randuri sunt scrise din Statele Unite, de catre un roman, cetatean american. Si american.
Si totusi.
In loc sa ne repezim cu judecatile, haideti sa cadem putintel pe ganduri.
Gestul lui Depardieu – un actor altminteri de exceptie – s-a vrut unul simbolic. Prin urmare, se cuvine a fi interpretat in cheia autorului – simbolica. (Nota : Etimologic vorbind, « simbolus » e opusul lui « diabolus » ; primul « aduce impreuna », celalalt « desparte »). Ce intelesuri a vrut actorul sa aduca impreuna cand a renuntat la cetatenia franceza pentru ca premierul francez a propus (dar Curtea Constitutionala a respins) impozitarea averilor de peste un million de euro cu 75% (aberant dupa parerea mea, dar nu e nici prima nici ultima lege aberanta ; in cateva state din SUA, de-o bunaora, sinuciderea se pedepseste cu … inchisoare.)
Primul nivel : O tara care isi « jecmaneste » bogatii cu impozite exagerate nu mai e « tara » – nici sentimental, nici altminteri. (Daca prezumtia e corecta sau nu la 95, 75, 35, sau 15% nu ne intereseaza aici.) O tara, oricare va fiind aceea, care isi desconsidera « contribuabilii » nu mai merita respectul cuvenit unei « tari ». Prin urmare, o tara ramane o tara in masura in care e respectata ca atare. O tara e o tara in masura in care oamenii o cred ca e tara. Ca si dolarul, ca si euro – valoreaza exact atat cat oamenii cred ca valoreaza. Corolar: Nu exista tari. Exista oameni care cred ca exista tari.
Al doilea nivel: “Tara” e instrumentalizata ca “stat”, iar “statul” e instrumentalizat conform conceptiei moderne – precum un cutit. Problema: cu un cutit poti taia painea sau poti ucide pe cineva, indrituit sau nu
