● Iron Maiden, A Matter of Life and Death, EMI, 2006.
Se întîmpla demult. În epoca de aur a Mihaelei Runceanu sau a Mirabelei Dauer. Cînd muzica de atunci era şi uşoară, şi oficială, şi lipsită de tot hazul postmodern cu care e ascultată astăzi. Cînd melodiile se înscriau pe o linie tristă, trasată rigid şi fără speranţă de albumele duminicale, de festivalurile de la Mamaia sau de cerinţele sentimentale ale unui popor fictiv. Cînd cealaltă muzică, oricare ar fi fost ea, exceptînd tezaurul folcloric, se transforma automat într-un act subversiv, de subminare a valorilor de ţară şi de neam, într-o complicitate ilicită cu faţa nevăzută a realităţii, într-o tentativă iluzorie de eliberare, de refuz, de nesupunere.
Se întîmpla atunci, printre blocurile acelea liniştite şi gri, păzite de pensionari vajnici şi căţei de treabă, în care aparatele de radio erau sinonime cu veşnicia, iar emisiunea Fotbal minut cu minut devenea temeiul statorniciei şi al echilibrului, să apară, mai întîi timid şi neconvingător, apoi mai clar şi fără greşeli de ortografie, însemnele ciudate, iniţiatice, ale unor denumiri de provenienţă occidentală. Inaccesibile prin bizareria lor intraductibilă cetăţenilor socialişti, pricepute parţial de cîteva minţi luminate de liceeni şi studenţi, clandestine pînă la Dumnezeu, însemnele conţineau, cu siguranţă, un cod mistic şi ascuns, pe care noi, ăştilalţi, şoimii patriei şi pionierii timpurii, visam în taină să-l putem descifra odată. Orice încercare abruptă de dezlegare a enigmei se lovea de intransigenţa aristocrată, de inflexibilitatea autoritară, de refuzul fără echivoc al celor ce deţineau secretul. Fie că voiau să lase impresia unui teribil interzis, fie că doreau ca la adăpostul misterului să facă paradă de extravaganţă, fie din dispreţ sau rea-voinţă, fie că, pur şi simplu, habar n-aveau despre ce era vorba şi le era prea ruşine ca să
