Îu ultimele cîteva decenii, imaginea internaţională a ţării noastre s-a identificat, rînd pe rînd, cu Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Gică Hagi, cu Dracula şi de ce nu, cu Ceauşescu. Nume care, bucurîndu-se de o anume celebritate, aproape că pot fi considerate "branduri" de ţară". În ultimii cîţiva ani, li se adaugă şi un "brand" cultural. Un "brand" deja celebru în străinătate. Din păcate nu şi aici acasă: neoliticul autohton. Conform uneia dintre cele mai uzuale definiţii "brandul" este "o legătură emoţională între un produs, serviciu sau entitate şi clientul deja fidelizat, căruia îi inspiră o loialitate dincolo de raţiune".
Brandul este o noţiune de specialitate care se referă la marchetingul promovării unui produs dar şi, după cum cum supune şi definiţia de mai sus, şi a unei "entităţi". Entitate care poate fi, foarte bine, şi o ţară. Ţară care, de ce nu, poate fi chiar România însăşi. Privit dincolo de semnificaţia sa obişnuită, legată de marcheting, "brandul" poate fi legat pur şi simplu, şi de un anumit aspect al vieţii actuale sau de demult, real sau imaginar, care-şi cîştigă cumva statutul de simbol al unei realităţi, pe cît de vaste pe atît de complexe.
Tot specialiştii acestui domeniu spun că "un brand puternic se construieşte cu un nume nou şi o idee veche". Ori, în acest context, "neoliticul" este extrem de vechi, de pe la începuturile istoriei europene. Iar "numele nou" nu este decît o nouă modalitate de a prezenta nişte relicve ancestrale, de care publicul străin se arată a fi deosebit de interesat. Cu mult mai interesat decît suntem noi înşine care, deşi le avem la îndemînă, nu suntem curioşi să le cunoaştem.
O IDEE STRĂVECHE
Pentru cei mai mulţi dintre noi, arheologia este o ştiinţă aridă, practicată de nişte savanţi ciudaţi care îşi fac veacul săpînd prin "tranşeele" deschise în situri din care scot la lumină r