* Boogie (România, 2008), de Radu Muntean.
Întîmplările povestite de Radu Muntean în noul său film, Boogie, pot fi recapitulate în două-trei fraze. Bogdan, un bărbat la vreo treizeci şi ceva de ani (Dragoş Bucur), e la mare cu soţia şi copilul, de 1 Mai. El se întîlneşte din întîmplare cu doi foşti colegi de liceu, Penescu (Mimi Brănescu) şi Iordache (Adrian Văncică), şi se întinde la băutură cu ei. Din cauza asta se ceartă cu soţia, drept care se hotărăşte să rămînă peste noapte în oraş şi s-o facă lată, ca pe vremuri, cu prietenii lui. A doua zi se întoarce la pensiune, soţia lui, Smaranda (Anamaria Marinca), îi oferă scuzele ei, copilul se trezeşte şi lucrurile sînt la fel ca înainte - nu s-a întîmplat aproape nimic. Dar acest "aproape nimic", acest fragment de experienţă umană, a fost decupat şi iluminat de Muntean şi de co-scenariştii săi, Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, astfel încît prin el să se poată vedea aproape totul. E un film despre cum vieţile noastre par să se strîmteze de la un punct încolo, devenind, din drumuri, cuşti, şi despre cum, uneori, ajungem să ne privim tovarăşii de viaţă ca pe nişte temniceri, deşi duşmanul nostru real - al nostru, al tuturor - e de fapt timpul. E despre faptul că vieţile celor mai mulţi dintre noi pur şi simplu nu ies aşa cum ne-am imaginat că vor ieşi, şi despre nostalgia noastră după o libertate care de fapt n-a fost niciodată atît de neîngrădită, şi nici atît de plăcută, cum ne-o amintim noi. E despre faptul că ne uzăm şi murim.
Muntean e un dirijor virtuoz de pasaje dialogale complexe şi metoda lui e cît se poate de subtilă şi de nemanipulativă. Nu taie de la un personaj la altul ca să ne bage în ochi eventualele conflicte dintre ele, nu-şi apropie camera de unul sau de altul ca să scoată în evidenţă faptul că ăla a spus o prostie sau că ăluilalt nu-i convine. Preferă să aibă toate personajele în
