Cine altul, daca nu functionarul, detine ascendentul accesului la ministru, patron si director, devenind - in pofida umilitatii si insignifiantei cu care executa ritualul in discutie - ultima veriga din lungul lant al "importantei", ce uneste baza cu virful piramidei. Zilele trecute, functionarii din aparatul de stat romanesc au facut, vorba lui Caragiale, "revulutie", clamind salarii marite. Ca profesor, as putea fi indignat de cerintele acestui "corp profesional", in mare masura parazitar, platit, de altfel, destul de frumos (in comparatie cu alte tagme), din banii publici. Nu voi cadea insa in capcana ipocritilor guvernati, de declansare a unei "sociofobii" nationale, menite sa mascheze propria lor incompetenta. Ma limitez doar la citeva observatii "mentalitare", fara nici un fel de pretentie sociologica. M-am intrebat mereu ce da functionarului roman marunt - indiferent de epoca, virsta, sex, context, zi, ora si minut - morga impenetrabila, de autoritate suprema, aerul scirbit, de divinitate pogorita temporar in spatiul imund al muritorilor de rind. Despre stralucire sociala sau intelectuala nu poate fi vorba, functionarimea de duzina petrecindu-si viata, teribil de anost, intre peretii cenusii ai aceluiasi birou decenii intregi, unde nici gindurile sublime, nici marile revelatii nu reusesc sa se produca prea des. Floarea, ciocolata, cafeaua ori pachetul de tigari, strecurate uneori, intre multitudinea de hirtii, de vreun solicitant plin de solicitudine? As spune ca, pentru orice om normal, astfel de "atentii" - oferite in circumstantele respective - sint mai degraba umilitoare decit generatoare de emfaza. De aceea, tind sa cred ca, in anumite privinte, exacerbata constiinta-de-sine (in termeni hegelieni) a micului functionar pare mai degraba un mister. Intr-o polemica din anii treizeci, G. Calinescu (Aristarc) - ocupindu-se de aceasta incitanta enigma - gasea to