● Alice in Chains, Black Gives Way to Blue, Virgin, 2009.

S-au întors. După 14 ani. S-au întors ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ca şi cum Layne Staley ar răscoli şi acum straturile ascunse ale furiei cu vocea sa pătrunzătoare şi nazală, copleşit de droguri şi de alţi demoni, departe însă de orice poveste sfîşietor de simplă, departe de resemnările triste care prevestesc sfîrşitul şi de combinaţiile letale de heroină şi cocaină. S-au întors ca şi cum Staley nu ar fi murit niciodată, ca şi cum William DuVall l-ar putea înlocui, ca şi cum, împreună cu Jerry Cantrell, chitaristul şi desăvîrşitul vocal din umbră, magia ar putea fi reinventată, ca şi cum incantaţia densă a sunetului ar fi în stare să trezească la viaţă fantome adormite, iar vîlvătaia abruptă şi pîrjolitoare a vocilor şi-ar găsi breşa prin care să izbucnească din nou. S-au întors ca şi cum grunge-ul, oricare ar fi el " cel visceral, abraziv şi punk al celor de la Nirvana, cel dichisit, melodios şi cu tente clasice marca Pearl Jam, cel aspru, încărcat şi metalic scos la iveală de Soundgarden " s-ar afla şi acum în plină efervescenţă inovatoare, gata să supună lumea cu suflul său tăios, direct şi ultimativ, pregătit să deturneze sensul muzicii spre angoasă şi sinceritate totală. S-au întors ca şi cum, la sfîrşitul unui alt deceniu dintr-un alt secol, acel amestec de melancolie întunecată şi riff-uri grele de chitară (împrumutate de la formaţii şi mai grele precum Pantera, Slayer sau Anthrax) nu şi-ar fi ştirbit cu nimic transa copleşitoare şi hipnotică, ca şi cum persuasiunea lui te-ar îndemna şi acum să te scufunzi în undele tulburi, adînci, vîscoase, vitale ale unui sunet ciudat şi neclintit, marca distinctă, inconfundabilă Alice in Chains. Nu în ultimul rînd, s-au întors ca şi cum nu ar avea nimic de împărţit cu nimeni, ca şi cum ar fi ei, aceiaşi dintotdeauna " Jerry Cantrell, Sean Kinney