Poveştile cu şoferi de taxi au fost cîndva fascinante, iar acum nu mai pot fi catalogate decît - vulgar spus - drept "fumate". Am tot vorbit despre şoferii filozofi, care emit locuri comune asupra vieţii şi morţii; de cei familiari, care se trag de şireturi cu clientul şi sfîrşesc prin a-i da sfaturi practice; de cei politici, care critică şi fac pronosticuri; de cei obraznici, care aleg traseul şi zic că n-au rest; şi, în fine, de cei tăcuţi, care-şi fac treaba, la locul lor, şi care sînt rari; dar niciodată, deschis, de şoferii-hoţi. Şi aici nu mă refer la cei care fură, mai mult sau mai puţin voalat, cu aparatul, ci la o categorie mai nou-întîlnită, care, deşi deocamdată are un singur exponent, merită din plin comentată, prin imoralul ei: şoferii care fură lucrurile clienţilor uitate în maşină şi apoi se laudă cu asta. Uimitoare şi, în acelaşi timp, specifică unui anumit spirit neaoş răspîndit, este asocierea celor două acţiuni: furtul şi lauda. Şoferul în cauză, de la Cristaxi (firma la care, în ultimul timp, rişti să ai tot mai multe surprize neplăcute), fost la Glucoza (indicativul nu i l-am luat fiind prinsă în focul discuţiei, uşor speriată şi, evident, laşă) a găsit, de-a lungul vieţii lui, 23 de telefoane mobile în maşină, uitate de clienţii neglijenţi. Sigur că în taxi e pus un anunţ mare şi nepoliticos: "Nu răspundem de obiectele uitate!". Asta nu înseamnă totuşi că, dacă găseşti un obiect preţios al unui client (şi telefoanele mobile intră în această categorie), nu eşti dator (ca orice cetăţean, de altfel, care găseşte ceva pe stradă) să-l duci dacă nu la Poliţie, la firmă, de unde păgubaşul îl poate solicita. Respectivul şofer (îmi pare rău că sună a turnătorie, dar n-am încotro) nu făcea aşa: la început, cu primele 10 telefoane mobile, îi căuta direct pe păgubaşi, pe care se descurca să-i repereze, şi le restituia telefoanele. Dar nu pe gratis,