Cifra acestei săptămâni ar fi trebuit să fie 5. Este vorba de 5% din populaţia totală a României, adică un milion de oameni, care ar fi trebuit să intre de luni, 31 mai, în grevă generală şi de solidaritate, aşa cum anunţaseră marile confederaţii sindicale. „Insurecţia" socială, reacţie la măsurile dramatice de austeritate anunţate de Guvern, ar fi fost, astfel, de natură să pună în şah sectoare întregi, precum învăţământul (în perioada bacului), sănătatea, administraţia publică, transporturile şi penitenciarele. Dar de la ce a fost anunţat până la ce a rezultat distanţa este ameţitoare. S-a evadat în masă din cantonamentul sindical, s-a mimat încetarea lucrului, elevii au dat bacalaureatul. Protestele, aşa cum au fost şi cum se profilează, nu mai sperie din acest moment nici musca, darămite un guvern strâns cu uşa de acordurile cu organismele internaţionale şi de spectrul „grecizării" ţării.

Ziua de 31 mai 2010 ar trebui însemnată cu negru în organonul mişcării sindicale pentru răsturnarea identitară produsă în aceste zile. Incoerenţa şi lipsa de unitate a sindicatelor le-au transformat pe acestea din urmă în cel mai eficient purtător de cuvânt al Executivului, reuşind astfel să-l servească mai bine pe Emil Boc decât pe angajaţii din sistemul bugetar. Cu proba incapacităţii de contrareacţie pe birou, miniştrii Vlădescu şi Şeitan nu au de ce să se mai încurce în detalii. Dezastruoasa grevă generală a dat un gir esenţial măsurilor de austeritate. E drept, Guvernul mai are de trecut un hop în Parlament, când va veni în plen să îşi asume răspunderea pe măsurile de austeritate. Dar din 31 mai şi acest hop s-a mai micşorat puţin, pentru că opoziţia şi potenţialii trădători din arcul guvernamental au acum ceva-ceva mai puţină muniţie pentru a răsturna Guvernul.

Cu siguranţă, statul a încercat totul pentru a slăbi ameninţarea grevei generale. Cu siguranţă, în