Adesea, normele lingvistice de tip academic par a fi "de când lumea" - şi, desigur, pe deplin motivate. O rapidă investigaţie istorică poate fi însă de ajuns pentru a infirma vechimea, continuitatea şi mai ales caracterul "obiectiv" al unor reguli. Mai noi şi mai arbitrare decît am fi tentaţi să le credem, regulile rămîn totuşi convenţii necesare şi pe deplin respectabile. Un bun exemplu de impunere indiscutabilă a normei explicite (chiar dacă la origine criteriul de decizie poate fi considerat arbitrar) l-ar constitui modul de formare al genitiv-dativului articulat la substantivele feminine cu terminaţia în -ie postconsonantică (familie, primărie, educaţie etc.). Acestea reprezintă în româna actuală o excepţie de la regula de bază a femininelor, care cere ca articolul hotărît să se ataşeze formei de genitiv-dativ (omonime cu pluralul), stabilind o legătură clară între formele (unei, aceste sau nişte) case şi casei. La substantivele din subclasa descrisă, articolul se adaugă însă formei de nominativ-acuzativ singular: familiei, primăriei, educaţiei se explică pornind de la familie, primărie, educaţie, nu de la (unei) familii, primării, educaţii.

Se observă imediat că substantivele din această categorie - de altfel destul de numeroase - sînt fie termeni culţi moderni, împrumutaţi şi adaptaţi fonetic (familie - din latină), fie - mai ales - formaţii cu sufixele -ie /-(ăr)ie şi -ţie. Sufixul din urmă este caracteristic tot limbii culte, moderne. În limba populară este aşadar frecventă mai ales categoria derivatelor în -(ăr)ie (mândrie, prostie, beţie, măcelărie); celelalte apar tot mai mult ca preluări din registrul cult.

Excepţia formulată ca o subregulă nu este atît o trăsătură intrinsecă a sistemului lingvistic, cît o regularizare impusă în procesul relativ recent (din ultimele două secole) de normare a limbii române, în care pare să