Dragi prieteni imaginari, Terrence Malick s-a urcat in copacul vietii (sa fure cirese) si de acolo peisajul i s-a parut atat de cuprinzator incat n-a mai vrut sa se dea jos. Filmul sau e un poem vizual care vrea sa fie atat de cuprinzator de parca ar fi ultima pelicula facuta vreodata. Imi pare rau sa o spun, desi totul e inauntru, emotia ramane pe dinafara. Daca extraterestrii ar vrea sa vada intr-un singur film cum e cu viata pe Pamant si, mai ales, sa aiba la un loc toate marotele unei vieti naturale linistite, aici le au listate.
Cascade, apusuri pasnice pe peluza casei, leagane, mama care intinde rufele, furoul roz al primei iubiri, iarba, pomi, pesti-ciocan, lanuri de floarea soarelui, creatia universului, dar si geometria noilor cladiri, aparitia Pamantului, primele organisme, dinozaurii, plus ce am mai enumerat in materialul video - filmul strange fragmente in loc sa lege un fir linear, dar nu asta e problema, ci faptul ca maioneza nu se leaga de niciun fel. Emotia se pierde in spatele dorintei de a spune tot, cu cele mai bune arme. Malick s-a documentat asiduu - cred ca pentru el si pentru echipa filmul a adus mult mai multe decat pentru noi, spectatorii. A discutat cu mari oameni de stiinta, a cautat cei mai buni tehnicieni. Cu Alexandre Desplat, compozitorul coloanei sonore, a vorbit mult despre poezie si filosofie. Ca sa ii aleaga pe cei 3 copii din film, a vazut 10.000 de copii.
Cu toate acestea, noi ramanem cu ce e pe ecran. Adica cu un film lung si greu, a carui frumusete vizuala ne oboseste la un moment dat pentru ca nu regasim emotia pe care o stiam din alte filme, ci doar interogatii filosofice care suna din ce in ce mai gaunos cu cat ceea ce vedem nu le sustine. Nu sunt singura careia nu i-a placut filmul, desi imi plac mult precedentele filme ale cineastului. Jurnalistii, care incepusera sa vina la proiect
