Întotdeauna mi-a fost greaţă de funcţionarii care tratau oamenii de parcă erau, mă scuzaţi, ultimul căcat Herta Muller, Ateneul Român, 27 septembrie 2010 Herta Müller m-a făcut să mă simt tare bine în România de luni, 28 septembrie a anului 2010. Am avut senzaţia că primesc, alături de Gabriel Liiceanu şi de toţi cei din sală, mai multe răspunsuri decît întrebări au fost puse. Că particip la o şedinţă de psihoterapie. Că înţeleg, totuşi, ce s-a întîmplat cu mine, cu noi, în anii comunismului. Şi am plecat cu aceste înţelesuri cu tot, spre casă. „În sfîrşit“, îmi spuneam în drum spre gura de metrou de la Inter. „Gata“. Îmi venea să sar într-un picior – pe scena Ateneului Român se rostise ceva interzis. Cuvîntul „căcat“. De fapt, căcaţi. Întrebată de Gabriel Liiceanu, care părea să insiste, fără să o pronunţe astfel, asupra „rezistenţei prin cultură“, dacă nu a contat şi acea rezistenţă pasivă, nealiniată la comunism, care a produs totuşi literatură bună, care a făcut să supravieţuim, Herta Müller a fost categorică. A spus că nu, atîta vreme cît ne lăsam călcaţi în picioare de regim fără să reacţionăm sau, şi mai rău, fără să ne solidarizăm cu cei ce au avut curajul să o facă, aşa puţini cîţi au fost. Asta, în vreme ce regimul, funcţionarii lui, sau chiar cei de care depindea într-un fel sau într-un anume moment viaţa noastră, de la cel din spatele unui ghişeu pînă la vînzătoarea de la alimentară, „ne tratau – a spus Herta – iertaţi-mă, ca pe nişte căcaţi“. Aşa e. Recunosc, şi trebuie să o recunoaştem cu toţii. Nu ne-am privit prea des trecutul în faţă, cu onestitate şi curajul asumării. Ne-am obişnuit prea mult, sub impulsul unei inhibiţii de protecţie, fie să uităm deliberat sau nu, fie să ne găsim scuze pe cît se poate pentru ceea ce am trăit. De acum nu mai e cazul să ne întrebăm, intelectualiceşte, preţios, cum a fost posibil. E o întrebare retorică, atîta