Gala oferită melomanilor noştri de Opera Naţională Bucureşti s-a dorit a fi o veritabilă sărbătoare a muzicii, sărbătoare prilejuită de bicentenarul naşterii celor două mari personalităţi ale secolului romantic. S-a reuşit în importantă măsură! Iar atmosfera sărbătorească a fost atent pregătită.

De la nivelul ingredientelor extramuzicale, al foyerelor primitoare, luminoas, şi până la muzica însăşi. Solişti ai casei, solişti invitaţi, artişti ce cântă în importante teatre europene au oferit bucurii importante publicului de acasă, melomani ce au covârşit literalmente sala Operei.

Dintre artiştii invitaţi soprana Valentina Naforniţă, tenorul Marius Vlad Budoiu, basul Dan Paul Dumitrescu, s-au situat la nivelul exigenţelor celor înalte. Ale muzicii, ale primei noastre scene lirice. Mă refer la discernământul stilistic, la stăpânirea resurselor vocale, la rafinamentul timbral. Dintre oamenii casei un veritabil nivel de excelenţă s-a putut constata în ce priveşte evoluţia baritonului Şerban Vasile.

La celălalt pol, un spectacol de sunet apropiat genului de operetă, dezordine în planul abordării stilistice, a oferit tenorul Alexandru Badea. O prezenţă vocală cum se spune de serviciu, am putut constata în cazul mezzosopranei Andreea Iftimescu.

Voci valabile care se adaptează stilului wagnerian au putut fi observate în cazul sopranei Madeleine Pascu, al bas-baritonului Ionuţ Pascu.

Ridicat pe scenă, colectivul orchestral şi-a ridicat gradul responsabilităţilor artistice graţie strădaniilor unui eficient maestru al baghetei care este Cristian Mandeal. Secţiunea verdiană a concertului a fost indubitabil mai reuşită. Atât orchestra cât şi soliştii, publicul, sunt mult mai apropiaţi de muzica italiană a secolului al XIX-lea; …decât de simfonismul discursului muzical wagnerian. E bine să nu uităm, marile case europene de operă găzduiesc în mod constan