Traian Basescu nu este un presedinte iubit. El a fost ales, de unii, ca solutie de avarie in fata dezastrului pe care il anunta un eventual monopol al PSD sub autoritatea lui Adrian Nastase, iar de altii (printre care ma numar) pentru promisiunea pe care a facut-o, ca va incerca sa instaureze domnia legii si statul de drept in Romania dupa ce Emil Constantinescu esuase mizerabil in aceasta intreprindere. Tocmai acest esec care ne-a adus in situatia morala imposibila de a alege intre Ion Iliescu si Corneliu Vadim Tudor a anulat, sper ca pentru multa vreme, orice posibilitate de a face investitii sentimentale in oameni politici, si acesta este un bun castigat. In Romania tranzitiei, numai Ion Iliescu a fost capabil sa trezeasca iubirea inflacarata a maselor pana intr-acolo incat indragostitii de Ion Iliescu nu ezitau sa-i calce in picioare pe cei care nu "corespundeau" la amorul lor. Iubirea pentru Iliescu a ucis oameni in Romania.

Relatia electoratului cu Traian Basescu a fost una mai putin sentimentala, dar mai sanatoasa: un contract pe perioada mandatului, in care noi ne-am achitat de partea noastra (de doua ori chiar), iar presedintele ramane inca dator cu partea sa. Putem sa intelegem frustrarea presedintelui cand aliatii tradeaza proiectul initial si se angajeaza intr-un parteneriat mocirlos cu adversarii politici de la PSD. Putem, de asemenea, intelege revolta fata de faptul ca un personaj nefast precum Dan Voiculescu ajunge sa stabileasca agenda politica a Romaniei cu complicitatea vesela a aproape intregii clase politice. Inteleg furia si neputinta presedintelui in fata zidului impenetrabil cu care s-a inconjurat sistemul Justitiei si care a rezistat pana acum oricarui elan reformist. Inteleg sa-ti pierzi cumpatul cand, vreme de trei ani, seara de seara, esti asaltat fara ragaz cu invective de catre Ion Cristoiu, Victor Ciutacu sau exuberantul Valentin St