Nevoia vana de acoperire si elogiere nationala, implicarea prea mare in strategii si parastrategii de partid in dauna chestiunilor practice si locale pentru care individul a fost, de fapt, ales, poza aproape ridicola de om sincer, priceput si modest, lipsa de limite in poleirea propriului ego, iata constantele care fac din Vanghelie un iubit primar al poporului. In galeria figurilor de trista pomenire din politica ultimilor douazeci de ani, Marian Vanghelie este prototipul primarului de tranzitie. Agramat, agitat si contondent, vesnic iute la vorba si, poate, prea plin de sine, ilustru posesor al unor maniere de periferie, edilul sectorului 5 intruchipeaza imaginea individului care a pornit de jos cu ambitia de a se aburca unde se poate mai bine. Si, slava zeilor, s-a putut. Ca multi altii, si-a confectionat ascensiunea folosind cu pricepere de zapciu retetele patentate in democratia carpato-danubiano-pontica: mai intii servicii, slujbe, comisioane si lingusiri pentru stapini si protectori, vanghelioane, petreceri, picnicuri si pomeni grandioase, mai apoi, totul incheindu-se cu vizite de lucru la Casa Alba, unde a vazut - de la distanta si pe banii contribuabililor - diferentele capitale intre democratia de Washington si cea de Bucale. Popularitatea lui Vanghelie poate fi interpretata in termeni la fel de simpli ca si judecatile celor ce i-au acordat votul. De obicei, omului ii place sa vada in conducatorul locului, nu o fiinta in carne si oase, cu merite si defecte, ci un cliseu lipsit de contur specific. Potrivit stereotipului, primarul trebuie sa fie un om al faptelor, un fauritor de civilizatie caruia ii repugna neologismul si sintaxa arborescenta, un om cinstit si sarac inscaunat nu pentru binele sinelui, ci pentru bunastarea celorlalti. Este Marian Vanghelie un om al faptelor? Fara indoiala. Numai insirarea tuturor actelor sale de ocirmuire locala ar ajunge la