Nu a trecut multă vreme de când ne aflăm în Alaska, dar ne simţim de parcă am fi de o viaţă aici. Poate tocmai de aceea realizam, brusc, că orăşelul Ketchikan – parcă decupat din „Alice în Ţara Minunilor” – reprezintă într-un anumit fel punctul terminus al călătoriei noastre…
O maşină veche de scris expusă într-un muzeu al oraşului adânceşte şi mai mult trezirea la realitate. Şi anume, că este imposibil să te transformi peste noapte într-un totem sau într-un „umil” peşte pus la sărat şi să rămâi aici, în Alaska. Pierdut printre vechile rânduri ale maşinii de scris la care un înfocat ziarist al vremurilor trecute trecea în revistă ultimele noutăţi locale. Înmărmurit lângă vechi maşini, care „alergau” pe străzile Alaskăi (cum sună…) atunci când până şi petrecerile goneau după aur, iar astăzi aşteaptă tăcute (şi ele la muzeu) mângâierea turiştilor.
Reverie
Înţeleg de ce nu mi-am notat foarte multe în jurnalul de călătorie. Deoarece Alaska reprezintă o experienţă. O experienţă în care trebuie să priveşti, să asculţi şi, la final, să înţelegi. Să înţelegi de ce migrează aici, în fiecare vară, balenele cu cocoaşă, pentru a se hrăni cu plancton aflat în apele pline de nutrienţi. Să înţelegi de ce orcile se hrănesc cu somon, iar păsările migratoare atacă uneori lei de mare şi foci. Cuget la toate acestea pe când mă aşez lângă o maşină veche (pe care cine ştie ce „fiţos” al goanei după aur o fi condus-o), apoi când trec iar în revistă minunatele totemuri de ale căror poveşti sculptate nu mă mai satur.
Alaska contribuie enorm la implicarea indigenilor şi a culturii lor în cultura ecoturistică. Potrivit Centrului de Patrimoniu al Alaskăi, există peste 200 de sate şi comunităţi indigene care reprezintă 16 la sută din populaţia statului. De exemplu, Consiliul de Artă a creat programul Silver Hand, care oferă nativilor materiale, bugete de marketin
