Nici nu prea observăm frecvenţa în vorbirea de zi cu zi a secvenţei nu ştiu ce (pe care ar trebui poate să o scriem nu-ştiu-ce, pentru a sugera sudarea elementelor ei componente, constituirea unei unităţi stabile). Nu ştiu ce este una dintre formulele clişeizate - numite mai de mult „cuvinte de umplutură”, interpretate în ultimele decenii ca semnale discursive - care se repetă foarte des în dialogurile curente, mai ales în cele familiare. Nefiind însă folosită ca atare în scris (ca element incident, nemotivat semantic sau gramatical), formula nu atrage atenţia. La originea clişeului stau locuţiunea pronominală şi cea adjectivală nehotărîtă – „caută nu ştiu ce”, „s-a produs nu ştiu ce scandal” -, foarte folosite în oralitatea actuală, alături de celelalte componente ale aceleiaşi serii: nu ştiu cine, nu ştiu cîţi, nu ştiu care, nu ştiu cum, nu ştiu unde etc. Vorbirea rapidă le scurtează de altfel frecvent – nu’ş cine te caută, nu’ş ce vrea... Nehotărîtul nu ştiu ce a devenit însă o simplă marcă a vagului, a aproximării, a suspendării, îndeplinind un rol pragmatic pe care îl joacă şi alte expresii, de tipul: şi aşa mai departe, tot felu de chestii, mă rog, una-alta, aia... Fenomenul nu e recent; putem găsi atestări ale acestei utilizări în culegeri mai vechi de texte dialectale, de povestiri populare (în citatele care vor urma am simplificat şi „normalizat” transcrierea fonetică şi punctuaţia, pentru a le face mai uşor de urmărit). Găsim mai multe exemple în Antologia de proză populară epică a lui Ovidiu Bîrlea: „pe unde şti el c-a afla orice boieri mari, cu bani şî nu ştiu ce...!” (înregistrare din 1963, Oaş, vol. III, p. 83); „faci trebur’le p-acia ce trebuie, nu ştiu ce, şi mergem” (Bucureşti, 1956, vol. III, p. 51); ”Uite-am uita’ giţelu să-l închiz dă la vacă, nu ştiu ce, şi suge pînă ne-om duce noi” (ib.).

În recentele corpusuri de română vorb