Vă mai amintiţi care a fost primul lucru pe care l-am învăţat, atunci când am păşit pragul unei instituţii de învăţământ (clasa I sau grădiniţă)? Să stăm cuminţi în bancă, cu mâinile la spate. Apoi, că trebuie să ridicăm două degete şi să aşteptăm să ni se dea voie să spunem ce avem de spus.
Nu neg că asemenea deprinderi sunt necesare pentru ca un educator sau învăţător să poată “lucra” cu şcolarii atât de zvăpăiaţi de la natură. Dar nici nu pot să nu observ că ele cultivă conformismul în dauna iniţiativei, pasivitatea în dauna activismului. Mi se pare că elevilor ce stau cuminţi în banca lor e relativ uşor să li se transmită cunoştinţe, dar mai greu să li se dezvolte aptitudini. Atunci când în locul învăţătorilor punem guvernanţii, constatăm din nou că e mai simplu să ai de-a face cu cetăţeni disciplinaţi, care stau liniştiţi în băncile lor, votează disciplinat, nu pun întrebări incomode, nu protestează împotriva proiectelor de legi adoptate pe şest de către Guvern şi nu ies în stradă atunci când ei, cei de la butoane, se fac că nu-i aud.
Disciplinarea elevilor înseamnă comportamente uniforme, predictibile. Uniformitatea e impusă, mai întâi în formă şi apoi în conţinut, printr-un recent proiect de lege iniţiat de 70 de deputaţi, marea majoritate de la PSD. Conform proiectului de modificare a Legii nr. 35/2007 privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ, uniforma şcolară ar deveni obligatorie în întregul învăţământ preşcolar şi preuniversitar, atât de stat, cât şi privat. Iniţiatorii consideră (conform Expunerii de motive) că această propunere ar reprezenta “părerea unanimă a celor direct implicaţi în procesul de învăţământ”. Cât de “unanimă” e această părere e uşor de constatat dacă întrebăm 10 elevi, luaţi la întâmplare. Recursul la ideea de unanimitate este, probabil, un “acte manqué” răbufnit dintr-o tentaţie totalitară