Actorul Mircea Diaconu, cel care ne încânta adolescenţa cu roluri memorabile, a oferit un exemplu strident despre modul în care se poate îmbătrâni urât. Valoarea senectuţii constă în dobândirea înţelepciunii, în urma unor experienţe fructuoase, cele care împlinesc umanul din noi. Mircea Diaconu a preferat să “lase moştenire” nu prestaţia excelentă din seria “Ardelenilor”, ci mitocănia de a urina peste Constituţia României, pe care a jurat să o respecte. Marele actor trebuia să ştie că deciziile judecătoreşti definitive se EXECUTĂ, indiferent dacă ne convin sau nu. Pot fi dezbătute, puse sub semnul întrebării, ca parte a libertăţii de exprimare, consfinţită de aceeaşi Constituţie, aplicare a drepturilor omului, fără de care modernitatea nu poate fi concepută, dar trebuie respectate. Prin executare.

Încălcarea unei decizii judecătoreşti definitive, cum este cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care Mircea Diaconu nu mai poate ocupa o demnitate publică timp de trei ani, ca urmare a unui flagrant conflict de interese, conduce doar la tribalism. La “legea celui mai tare”. Apropo, pentru “cetăţeanul simplu”, nerespectarea unei decizii judecătoreşti constituie infracţiune şi de pedepseşte cu închisoare. Exemplul dat de Mircea Diaconu este însă mult mai periculos decât fapta în sine. Ce poate înţelege Nea Caisă din gestul actorului senator? Că respectarea deciziilor judecătoreşti este opţională? Dacă un demnitar al statului român consideră aşa de ce nu i-am urma exemplul?

Faptul că tovarăşii săi din Senat au votat în sensul că Mircea Diaconu poate ignora decizia Înaltei Curţi este lipsit de relevanţă. Sunt doar complici jalnici la urinarea comisă de actor pe Constituţia României. Dacă ar fi avut un dram de demnitate, Diaconu ar fi refuzat un astfel de “ajutor colegial”. Păcat că nu mai e prezent Ilarion Ciobanu, să constate că mezinului i “s-a făcu