Citind un articol "Despre justiţie...", m-am întrebat dacă nu cumva această neîncredere în faţa actului juridic nu ne vine de undeva din trecut sau poate că ţine mai degrabă de complicata natură umană. M-am aplecat asupra condicilor din vremea lui Caragea vodă şi am încercat să aflu cum stăteau lucrurile pe atunci. Cu fiecare jalbă, cu fiecare proces, o nouă acuzaţie se îndreaptă către corpul judecătorilor, către micii dregători sau agenţii executivi atît ai puterii laice, cît şi ai puterii ecleziastice. În vîrtejul acuzaţiilor se amestecă preoţi, judecători, mitropoliţi, mari dregători, zapcii, armăşei, spătărei. Nimeni nu scapă de mită, favoritism sau "voie vegheată". "Şi nu mi-am aflat dreptatea" "şi nici îndreptarea", "şi n-am fost lăsat să-mi spun şi eu dreptăţile mele" afirmă actorii sociali nemulţumiţi de sentinţa oferită. De aici pînă la acuzaţiile de corupţie nu este decît un pas peste care se trece, de altfel, foarte uşor. "Mi s-a acoperit dreptatea" strigă ţăranul nedreptăţit; "fiind om cu dare de bani, a reuşit să dea mituri pe la judecători" afirmă un altul; un soţ înşelat se vaită că nu poate să ajungă la nici un rezultat în procesul ce-l are cu soţia, pentru că "prea se face hatîr doctorului Damaris" care o protejează pe Smaranda, influenţîndu-i pe membrii tribunalului; în timp ce o mamă îşi tîrăşte fiica sedusă prin tribunale, strigînd că "numitul Sfetco au umblat mituind pă la judecători şi li s-a acoperit dreptatea"; "aflîndu-să cu putere de bani ce mijlocire au făcut nu ştiu..., dar mi s-au acoperit dreptatea" se lamentează Dina, după ce procesul ei fusese judecat de nenumărate ori şi în diferite instanţe. Discursul lor, dincolo de retorica inevitabilă, ascunde tema clasică a săracului care nu are încredere în justiţie, care se teme tot timpul să nu fie înşelat, nedreptăţit, uitat pe treptele tribunalului, alungat, bătut, pentru că îndrăzneş