Constantin Rosenthal imagina România viitoare, acum mai bine de un veac şi jumătate, ca pe o femeie înfăşurată în tricolor, după ce şi-a rupt lanţurile pe Câmpia Libertăţii.
Femeia aceea, România, a născut. Urmaşul urmaşilor ei este şi el imortalizat într-o pictură, dar nu de pe la noi. Am dat peste el la Amsterdam, după ce-am rătăcit ore în şir prin celebrul Rijksmuseum, de ziua minorităţilor sexuale.
Rijks va rămâne pentru mine muzeul copiilor bătrâni. În sutele de tablouri peste care mi-au trecut ochii am văzut nenumăraţi copii din secole duse, toţi cu feţe adulte şi bătrânicioase, păstoşi, cu privirea deja pătată de viaţă, parcă bolnavi de progerie.
La vederea acestui „Portret de grup cu trei fraţi”, din secolul XVII, al lui Thomas de Keyser, am înţepenit.
De câţiva ani încoace, trăiesc fără să am în minte imaginea României de mâine. N-am mai fost capabil să-mi fabric această proiecţie, în absenţa căreia cred că îi e greu oricărui cetăţean să-şi ducă viaţa. Cred eu.
Ai nevoie în prezent şi de un tablou al viitorului, altfel decât un pătrat negru sau gri.
Şi iată-l! Acesta e românul de mâine. Românul viitorului ţării noastre. E cel care îi va îngropa pe cei din generaţia mea.
Românul futur! Priviţi-l cu atenţie, din ochi până-n picioare, şi spuneţi-mi că nu-i aşa.
Constantin Rosenthal imagina România viitoare, acum mai bine de un veac şi jumătate, ca pe o femeie înfăşurată în tricolor, după ce şi-a rupt lanţurile pe Câmpia Libertăţii.
Femeia aceea, România, a născut. Urmaşul urmaşilor ei este şi el imortalizat într-o pictură, dar nu de pe la noi. Am dat peste el la Amsterdam, după ce-am rătăcit ore în şir prin celebrul Rijksmuseum, de ziua minorităţilor sexuale.
Rijks va rămâne pentru mine muzeul copiilor bătrâni. În sutele de tablouri peste care mi-au trecut ochii am văzut nenumăraţi copii din seco