În lungul răstimp de când scriu critică literară, am avut prilejul să mă conving, nu o singură dată, de dreptatea autorului latin care a spus că există o soartă a cărţilor. O soartă deseori ciudată, greu de întrevăzut, stârnitoare de nedumeriri.

Mă gândesc anume, acum, la o carte a lui Dan Cristea, Versiune şi subversiune, apărută la noi în 1999, la Editura Cartea Românească. Am spus la noi pentru că destinul ei a început în America, unde autorul a scris-o în engleză, a publicat-o acolo la sfârşitul anilor '80, pentru a o prezenta ca teză de doctorat la universitatea din Iowa. La destul de mult timp după revenirea în ţară, petrecută în 1990, a publicat-o şi în româneşte, traducerea fiind semnată de autor şi de Radu Lupan, eminentul anglist. Ediţia românească a trecut însă aproape neobservată.

Ar fi fost totuşi firesc să intereseze o astfel de carte, ceea ce nu s-a întâmplat. Să genereze ecouri, discuţii, fie şi doar pentru faptul că se axa pe o temă a momentului, aceea a literaturii autobiografice. Ultimul deceniu al trecutului veac a fost dominat, la noi, de literatura de această factură, marcat de ieşirea la lumină a multelor jurnale, cărţi de memorii, evocări. Nu toate prezintă, prin conţinut, un la fel de mare interes, unele nici măcar unul minim, dar se poate spune că împreună formează un corpus şi exprimă o tendinţă. Toate se întâlnesc în aspiraţia de a promova o tehnică proprie a mărturisirii de sine.

Acesta fiind contextul este aşadar de mirare că lucrarea lui Dan Cristea despre "scrisul autobiografic" nu a înregistrat, la apariţia în româneşte, ecouri mai mari. Au fost unele recenzii, dar numai de simplă consemnare. Cartea răspundea totuşi unor aşteptări, cum spuneam, şi încă mai mult: este plină de idei noi, de asocieri incitante, un eseu liber, ca viziune, dar şi bine strunit, structurat, sub aspectul constru