Nu am numerotat cu „trei“ episodul de faţă, pentru că aveam de gînd să închei după două episoade, însă împrejurări neprevăzute, despre care va fi vorba mai departe, m-au împiedicat să pun punct. Sigur, e puţin ciudat să scrii final în cursul unei discuţii despre dialog, pe care l-ai dori global şi nesfîrşit, dar o să încerc să port piatra asta! Pînă la urmă, o merit, dacă n-am fost atent că, în afara cititorilor mei obişnuiţi de la această rubrică, mai degrabă literaţi, am mai avut şi norocul, uneori contondent, al unora selectaţi dintre colegii mei de facultate, împrăştiaţi în toată lumea, din Germania în Canada şi de la Paris la Bucureşti sau Bacău, unde îşi fac competent meseriile pentru care am fost pregătiţi. Dar, aşa cum s-a întîmplat cu generaţia mea, aproape obligată la enciclopedism în timpul vechiului regim, păstrîndu-şi un orizont cultural mult mai larg decît stricta profesie. Aşa că, din Germania, colegul Dan Goglează îmi aminteşte că în cartea sa, Viaţa ca autosugestie (Humanitas 2009, Bucureşti, pp. 158-185), se ocupă şi de monolog, şi de dialog, şi de tot felul de patologii ale sinelui, ale relaţiilor cu ceilalţi, ale comunicării. O să-mi spuneţi că Dan e psihoterapeut. Aşa este. Dar societatea noastră suferă, oare, excesiv de sănătate? Să spunem că am rezolvat-o cu Dan, trimiţînd la interesanta sa carte. De altfel, am avut o dată o discuţie împreună, prinsă într-o carte colectivă, despre „prelucrarea trecutului comunist“. Discuţie care, după cum merge dialogul la români, mai că ar trebui reluată. Dar să trecem, deocamdată, Atlanticul, de unde, de la U. S. – N., îmi vin cîteva observaţii şi obiecţii redutabile. O să dau un citat mai lung, ca să se înţeleagă exact nu doar ce-mi scrie îndepărtata mea colegă, ci şi ceea ce voi încerca eu să-i răspund. Ar fi un fel de dialog „la vedere“. Deci, Montrealul spune: „...mi se pare interesant ceea ce scri