Primul lucru care trebuie spus despre revoluţia egipteană este că a fost, până în prezent, predominant non-violentă.
În acest sens, ea se înrudeşte cu cea din Tunisia, cu cele "colorate" din Ucraina, Liban şi Georgia, dar mai ales cu cele care au demolat edificiile leniniste din Europa de Est şi Centrală. Fundamentul acestei revoluţii pare să fi fost auto-împuternicirea civică ("self-empowerment"), deci, simplu spus, resurecţia societăţii civile (nu întâmplător conceptul însuşi de "societate civilă" a fost recent interzis în China!). Revoluţia egipteană înseamnă recucerirea suveranităţii populare. Vom vedea cât de adânc şi pentru cât timp, mai cu seamă în lumina recentelor acţiuni ale conducerii militare.
În ce mă priveşte, am pledat întotdeauna pentru abordarea de tip multicauzal a acestui tip de fenomene. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, a constituit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. În acest sens, mă disting de tezele profesorului Stephen Kotkin (a se vedea cartea sa "Societatea necivilă" recent publicată în limba română în colecţia "Constelaţii", de la Editura Curtea Veche) şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Toc queville şi pe Gramsci. Acest lucru mi se pare valabil nu doar la Praga, Budapesta, Leipzig şi Varşovia, dar şi la Bucureşti, Sofia, Belgrad, Tirana, Kiev, Tbilisi şi, azi, la Cairo. Ştiu că există destui sceptici şi nu contest că au în mare măsură dreptate când vorbesc despre formidabila capacitate de rezistenţă, repliere şi metamorfozare a birocraţiilor dominante. Dar nu consider c