Lucrind la acest eseu (cf. Tramvaiul Caragiale din Observator cultural, 16-22 noiembrie a.c.), rasfoind volume si gindindu-ma aproape obsesiv la Caragiale, iata ca la un moment dat dau de acest pasaj in introducerea la editia a treia a volumului iorgulescian Marea trancaneala: „Neted spus, autorul stie ca tentatia de a indentifica lumea imaginara a unui scriitor cu lumea reala e mare; ca e puternica si, uneori, e chiar irezistibila; ca e veche, de nu si eterna; cu toate acestea, el crede ca nu e si mai putin imbecila, oricum ar fi luata“.

Nu spun ca m-am zguduit (se mai intimpla ca parerile-observatiile unuia sa fie subapreciate de un altul, nemaivorbind de faptul ca Mircea Iorgulescu, desigur, nu putea cunoaste ideile mele), totusi nu mi-a cazut bine (e deceptionant ca un om inteligent, cult si original, pe care il mai si respecti, sa te considere imbecil chiar si asa, in necunostinta de cauza, chiar si anterior si neputind sa se gindeasca la faptul ca te va rani). Nu m-am zguduit, deci, dar am stat cu sula-n coaste. Oare sint imbecili toti cei care indraznesc sa considere textul unei opere literare un punct de pornire sau, mai bine, o cutie de rezonanta prin care trec toate sentimentele si gindurile lor, ale cititorilor?!

Nu e o experienta de zi de zi a unui cititor de opere literare cum se muta eroii cartilor in viata lui cotidiana, cum trebuie sa se lupte cu ei citeodata si cit de bine-i pare cind parerile lui sint identice cu ale lor?! Nu vrem sa intelegem tinguielile lui Hamlet de parca razbunarea ar fi si obligatia noastra?! Nu-l urim pe Gore, nu ne place de Pasadia, n-o dorim pe Raselica de parc-ar fi, toti, cunoscutii nostri?! De ce, atunci, aceasta remarca iritata si nedreapta?!

Nedumerirea mea era cu atit mai mare cu cit Iorgulescu vorbeste despre un dramaturg, un autor ale carui texte sint per definitionem actuale, pentru ca per