Eu unul cred ca fara martirii din puscariile comuniste, fara Elisabeta Rizea, de pilda, fara Paul Goma si altii, putini, ca ei, lumea noastra ar fi infinit mai urita. Ca o bruma de demnitate, inca accesibila, inca nedemonetizata complet, a supravietuit si datorita lor. De aceea, ignorindu-i sau chiar hulindu-i, cum se intimpla de peste 20 de ani cu autorul Patimilor dupa Pitesti, ne intinam nu doar propriul trecut, ci si sansele la normalitate. Nu stiu cum se face ca, furat de amanuntele agasante de zi cu zi, mi-a scapat din vedere faptul ca, la inceputul lunii octombrie, Paul Goma a implinit 75 de ani. Am ratat ocazia sa scriu atunci, la timp, desi cred ca e mai bine pentru autorul Culorilor curcubelului sa nu se scrie despre el doar la ocazii festive. Din pacate, am impresia ca de o lectura critica serioasa, neincrincenata, fara pejudecati, dar si fara grija a ceea ce vor crede cei atinsi de virulenta polemica a lui Goma, cartile sale au avut prea putin parte. Pentru ca, de ce sa nu o spun?, ori de cite ori s-a intimplat sa scriu favorabil despre Paul Goma, s-a gasit cineva sa ma mustre. Uneori chiar apasat, de parca asta era criteriul care dadea masura priceperii mele in ale literaturii. Adevarul este ca singurul nostru scriitor care, inainte de 1989, a avut curajul de a-l infrunta deschis pe Ceausescu a devenit persona non grata in tara care, in mod normal, ar trebui sa ii respecte macar atitudinea de atunci. M-am gindit mereu ca diferenta dintre Romania si celelalte tari din blocul comunist este ca noi ne-am improscat cu rahat eroii si am cocotat fostii securisti in functii-cheie, pe cind ei si-au respectat trecutul si au stiut sa aseze la locul cuvenit pe fiecare. Din pacate, in Romania, Paul Goma nu a avut nici pe departe, nu spun in ultimii ani, dar nici macar inaintea publicarii jurnalelor sale incendiare, in care acuza de compromis pe mai toti scriitorii, p