- Stimată doamnă Magda Cârneci, mi s-a părut a vedea, în filigranul obsesional al paginilor vizionare din romanul dvs. FEM (volumul I), arhetipuri din proza eminesciană.
Eminescu este un capitol clasat şi "prăfuit" de istorie literară sau el mai poate provoca, la modul creator, imaginaţia unui scriitor postmodern?
- Curioasă coincidenţă, chiar de curând mi-a căzut în mână o ediţie specială, bibliofilă, a prozelor lui Eminescu şi, frunzărind-o, am fost frapată să regăsesc acolo unele toposuri literare care m-au bântuit şi pe mine şi pe care le-am transcris în romanul FEM. Nu mai citisem proza lui Eminescu de prin facultate, adică de multă vreme, şi această descoperire m-a surprins, m-a bucurat şi m-a neliniştit în egală măsură, apoi m-a pus pe gânduri. M-am întrebat desigur dacă nu fusese vorba de reminiscenţe de lectură juvenilă, deşi ştiam bine că tot ce e scris în cartea FEM a fost mai întâi trăit şi chinuit de-a lungul mai multor ani în atanorul meu interior, că arhetipurile respective irupseseră în mine intempestiv şi impetuos, că trebuise să le expulzez, să le prelucrez, să le exprim, ca să mă eliberez de ele, ca să merg mai departe... Romanul FEM e doar un florilegiu, ca să zic aşa, dintr-o luxuriantă producţie interioară notată în multe jurnale, din care am extras deocamdată o mică parte.
De fapt, vorbind acum mai general, arhetipurile eminesciene au marcat profund, aşa cum se ştie, codul genetic al literaturii române moderne, nu doar în poezie, ci şi în proză, iar de-a lungul secolului 20 şi până în prezent ele se pot regăsi, travestite divers, la mulţi scriitori. Atunci când se declanşează în psihic, arhetipurile repetă cam aceleaşi scenarii, dar folosesc materialul personal al celei sau celui care le trăieşte şi le exprimă. Ţinând de psihismul profund al procesului individuaţiei şi realizării de sine, arhetipurile sunt dezlegate de
