După ce asişti câteva luni bune la spectacolul halucinant care rulează pe scena politică nu ai cum să te gândeşti că România va putea să reintre pe cursul unei normalităţi măcar relative dacă în perioada care urmează nu se vor produce câteva schimbări de substanţă. Oricum, anul 2012 va rămâne unul special din cel puţin două perspective.

Întâi, pentru că evoluţiile care au dus la punerea reală în pericol a statului de drept, iar odată cu el a tuturor celor care cred cu tărie că o ţară nu poate fi administrată în beneficiul cetăţenilor săi decât în baza unui respect nealterat al legii şi transparenţei, ei bine, aceste evoluţii ar putea sta la temelia resetării modului în care se face politică în Romania, ca şi a modului în care electoratul şi societatea civilă în general se raportează la cei care vin în peţite pentru a cere, în final, doar votul.

Este clar că lucrurile nu mai pot avansa după modelul patentat în ultimii 22 de ani, iar ruptura aproape ireconciliabilă dintre societate şi clasa politică, la care s-a ajuns acum, constituie un semnal de alarmă cu două viteze: dacă vom ţine cont de el, vom reporni la drum cu o a doua şansă, dar garanţia unui eventual succes va depinde în continuare de consecvenţa cu care vom urmări ţintele care contează, în raport cu interesul naţional.

Dacă, din contră, îl vom ignora chiar şi acum, când panta pe care alunecăm este mai abruptă ca oricând, vom avea în faţă o nouă perioadă de „carantină", iar decalajul dintre România şi statele din Uniunea Europeană se va accentua într-un ritm incomparabil mai alert.

Aici, paralela cu anul 1990 este şi necesară, şi perfect justificată. Dintr-un motiv sau altul, România a ratat atunci întâlnirea cu istoria, iar preţul plătit ne-a fost, sper, cât se poate de clar.

Însă întrebările care rămân nu mai ţin neaparat de cum s-a ajuns în situaţia în care o guvernare proaspă