Un dictator moare. E ingropat cu jale si onoruri militare, dar a doua zi familia se trezeste cu mortul asezat pe un scaun din gradina. E inmormintat din nou, dar cadavrul se intoarce cu incapatinare in lumea celor vii, pina cind e prins profanatorul de morminte: o femeie inca tinara, ai carei parinti fusesera trimisi la moarte de fostul conducator. Un astfel de om, crede ea, nu poate fi lasat sa se odihneasca in pamint sfint.

Asa incepe filmul cult al lui Tengiz Abuladze, Cainta. „Traficata“ cu succes in toata Europa de Est din 1987 (cind a avut premiera la Cannes, caci in URSS fusese interzisa din 1984) pina in anii ’90, pelicula anticipa metaforic ceea ce in fostul lagar socialist avea sa devina o practica de sorginte simbolica: necrofilia politica.

Nu ca utilizarea in scopuri politice a corpurilor (statui, efigii, ramasite pamintesti) cu valente simbolice pentru anumite societati ar fi o inventie est-europeana ori a secolului XX; in cartea sa, Viata politica a trupurilor moarte (Vremea, 2006), antropologul Katherine Verdery da o serie coplesitoare de exemple din toate timpurile si de pe toate meridianele, de la moastele lui Tommasso d’Aquino la Eva Perón, al carei cadavru imbalsamat a fost plimbat de Juan Perón in tot exilul lui. Dincolo insa de observatia, la indemina, asupra constantei comportamentale a societatilor umane in timp si spatiu, ca si de aspectul anectodic al faptelor, recentele evenimente legate de necrofilia politica in Europa Orientala arata un moment, sincronizat, de reconfigurare a valorilor politico-sociale si de incercare de rescriere a istoriei zonei.

Craniul lui Kádár si soldatii de la Tallinn

Cu o luna in urma, agentiile de stiri lansau in spatiu o informatie cu iz macabru: cineva patrunsese in miez de noapte in principalul cimitir din Budapesta si vandalizase mormintul ultimului lider comunist al Ungar