Nu, eu nu sint colectionar de arta. Nu am umblat dupa lucrari, nu le-am „vinat“ si nu am avut insomnii pina cind nu am intrat in posesia lor, asa cum fac adevaratii colectionari.
Lucrarile au venit singure catre mine. Sau, mai corect, le-au adus prietenii din breasla artistilor. In acest sens sint, mai degraba, un colectionar de prieteni – ce-i drept, foarte selectiv –, de sentimente si de amintiri. Caci, vai!, multi dintre prietenii mei statornici, cu care sperasem sa merg umar la umar intreaga viata, s-au poticnit mai devreme pe acest drum si au devenit amintiri... Dar sa nu devin patetic...
Bruma de lucrari de arta plastica pe care o posed provine de la prieteni dragi si nu reprezinta „obolul“ pentru vreun text de catalog, pentru o cronica laudativa sau pentru un speech de vernisaj. Este penibil cind artistul care se simte obligat fata de critic pentru vreunul dintre aceste servicii (inca neincluse intr-un mercurial stas al UAP!) il invita in atelier si-i asaza in fata citeva lucrari nereprezentative – spre a nu spune slabe calitativ –, pe care nu le-a putut vinde ori de care vrea sa se descotoroseasca, si-l roaga sa-si aleaga una dintre ele (in vreme ce spatiul este asfixiat de alte pinze intoarse cu fata la perete, parca pentru a-ti arata ca acelea nu sint de nasul tau, iar prestatia ti-a fost bine cintarita si nu meriti decit stifturi).
Sau, alt moment penibil, cind artistul, pentru a te scuti, chipurile, de efortul de a te deplasa la atelierul sau – sau pentru a scuti eventuale tratatii ori a evita curiozitatile tale profesionale sau selectia inechitabila a unei lucrari evalute de el mult mai sus decit valoarea prestatiei critice –, pretinde ca are „ceva special“ pentru tine, o opera deosebita, si ti-o inmineaza, gata ambalata, intr-un loc public, neutru, in statia de metrou, intr-un hol de muzeu sau „la ceas“ la Universitate.