Toată povestea începe să capete un aer de SF. După istorica decizie a formării Coaliţiei dintre PD-L şi PSD, cu premier democrat, alianţa competitorilor s-a concentrat asupra împărţirii prăzii: portofoliile guvernamentale.
Ca să nu iasă cu bătaie, s-a procedat ca la alegerile echipelor de maidan: unul tu, unul eu şi vedem ce-o ieşi. Forţaţi să cedeze conducerea Guvernului, social-democraţii au avut prioritate la alegerea primului minister. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci în conclavul din Kisseleff, dar Geoană a ieşit cu o decizie surprinzătoare: nu Transporturile - care era ministerul cel mai dorit, şi de Mitrea, şi de Dragnea, a fost considerat cel mai important pentru partid, ci Internele! De ce? Un posibil răspuns avea să vină atunci când s-au decis titularii: au candidat pentru acest post reprezentanţii a două grupuri radicale din PSD. Cea a Ilfovului lui Oprea - cu strânse relaţii în mediul de afaceri transpartinic, precum şi la limita celui interlop, şi cea a ferentarianului Vanghelie, cu conexiuni clare în mediul infracţional. Practic, s-au bătut pentru acest post doi „cunoscători” şi a învins, la limită, cel cu gradul mai mare. Şi cu ambiţia mai mare. Şi cu aroganţa mai mare. Văzut în vârful movilei, Oprea s-a considerat produsul propriei sale valori şi, pe baza unor asigurări destul de dubioase primite de la „amicii” din tabăra cealaltă, s-a considerat apt să se măsoare cu oricine. Inclusiv cu manevrabilul Geoană, tocmai căzut în capcana de putere a baronilor locali. Numirea lui Ardelean la noul „doi şi-un sfert” a fost doar pretextul care a dus la demolarea bruscă a speranţelor de mărire ale ilfoveanului. Protectorul sus-pus l-a lăsat din braţe şi partidul, într-un elan de simţire umanim, l-a aruncat peste bord. Cu trei demisii în trei zile, după un parcurs de doar trei săptămâni la comanda trupelor, Oprea a stabilit un veritabil record. Greu de egal