Una dintre dimineţile de sfârşit de noiembrie m-a prins citind o carte pe care urma s-o prezint la Târgul Gaudeamus. Trecuse puţin de ora 7 şi se lumina de ziuă. La un moment dat îmi ridic ochii din pagină, privesc pe fereastră şi prind această scenă uluitoare: cerul cenuşiu, inform, tern, se colorează în viteză şi pe el capătă trup, ca ieşiţi din adâncul valurilor, câţiva nori rotofei, de un roz-pastel, până atunci invizibili. Aminteau de picturile cu putti din Renaştere şi Baroc, care tocmai în asemenea momente cereşti trebuie că-şi aveau originea. Era ca şi cum un program cosmic de prelucrare a imaginii, un photoshop divin, mutase cursorul culorii spre polul roz. Imediat apoi, mânuitorul nevăzut s-a răzgândit însă, rozul a dispărut şi un albastru banal i-a luat locul. La rândul lor, norii au devenit comuni şi albicioşi, iar obrajii lor angelici şi-au pierdut rotunjimea şi buclele. Nu se mai vedeau detalii. Miracolul nu durase, cu totul, mai mult de 6-7 secunde.

Trecând prin Cişmigiu am prins o altă scenă de necrezut: o frunză lată şi grea de arţar s-a desprins din copac şi s-a lipit de faţa unui trecător cu care tocmai mă intersectam. Un singur moment omul a fost un tablou suprarealist, Magritte: bărbat cu faţă de frunză arămie, stelată, şi cu pălărie pe cap. Apoi frunza a căzut şi trecătorul a ieşit din raza privirii mele. Am regretat un pic că n-am avut timp să scot aparatul de fotografiat, dar, la urma urmei, valoarea unor asemenea scene sporeşte nemăsurat dacă rămân în efemer, în unic şi nerepetabil. Trecătorul cu care m-am întâlnit a rămas trecător. Clipa oprită, reproductibilă tehnic la infinit, îşi pierde bună parte din farmec, la fel cum revelaţiile povestite de mai multe ori îşi pierd puterea. Un fotograf adevărat are, cred, înainte de a se apuca de fotografie "profesionistă", un mare capital de fotografii mentale, de opriri ale clipei cu pri