Întoarcerea, din cînd în cînd, la un anumit fel de studiu al valorilor, al tradiţiei, al elementelor ludicului face parte din exerciţiile fundamentale ale minţii. Acele exerciţii care aduc alte ritmuri, departe de cele cotidiene şi agresive, care dau timpului alt răgaz în a vedea, a observa şi altfel, şi altceva decît se întîmplă curent. Este un joc esenţial. Pe care ni-l permitem tot mai puţini. Şi tot mai rar. Întoarcerea la poveste, la basm ţine, la urma urmelor, şi de disponibilităţi interioare, de o preocupare profundă, neliniştitoare. De libertate. Acolo, în acel spaţiu spiritual, poţi găsi răspunsuri, poţi pune întrebări, poţi să-ţi însoţeşti gîndul în cele mai năstruşnice aventuri. Este felul în care, din cînd în cînd, poţi să devii tu însuţi. Chestiunea asta nu implică neapărat volte spectaculoase. Este simplă, părăseşte suprafaţa şi coboară în profunzimi. Cu bucurie.
Astfel de exerciţii, la noi, fac cîţiva regizori. Unul cu har însă este Alexandru Dabija. Acum o vreme, făcea un fel de şcoală, de laborator de cercetare, la Rîmnicu Vîlcea, în teatrul în care Purcărete sau Dan Micu au născut universuri umane şi ficţiuni fel de fel. Acolo, Dabija a inventat drumuri în căutarea autenticului, trasee care merg spre centrul structurii unei poveşti, unor basme cu tîlc, unor tipuri de iniţiere. Acolo, pentru un timp, unii actori şi unii spectatori au simţit pe vîrful limbii mîncărimile pălăvrăgelii. Ale povestitului. Contra valului, fireşte. A povesti presupune non-activitatea. Non-productivul. Valul contemporan aduce tocmai opusul. Făcutul. Strînsul. Agoniseala. De orice şi cu orice preţ. Cine mai are chef să piardă, aşadar, vremea cu poveşti? Cine le mai citeşte, cine le mai pigmentează cu intervenţii personale, cine mai cutreieră lumi, cine mai zboară, măcar în vis, peste mări şi peste ţări ca să o găsească pe fata lui Verde Împărat sau chiar tinereţea