Misha Maisky – la Ateneu, sub bagheta lui Leonid Grin, un dirijor de excepţie dar nu şi o vedetă internaţională, cu Concertul pentru violoncel şi orchestră al lui Saint-Saëns şi Elegia lui Gabriel Faure – a entuziasmat o sală întreagă. În plus, a căpătat şi o decoraţie a statului român. Facem aceste afirmaţii la cald, i-mediat după concert, fără să evităm bucuria reală, trăită alături de ceilalţi iubitori ai muzicii. O medalie oferită unui mare muzician, fără huiduieli, de această dată, de acelaşi simpatic june şi monden ministru al Culturii, Theodor Paleologu. Misha Maisky a primit Ordinul Cultural pentru meritele sale artistice – evidente şi dovedite şi în bisul cu o suită de Bach –, dar şi pentru suferinţele sale omeneşti, nu foarte cunoscute, ca fost deţinut în faimoasele lagăre de reeducare sovietice – pe scurt, Gulag. Ştim că muzicienii au fost şi ei, la rîndul lor, năpăstuiţi de sistemele politice, de ieri sau de azi, dar nu ştim vreo lucrare muzicală de anvergură dedicată acestor martiri, milioane şi milioane, ai represiunii comuniste, şi nici ca vreun fost deţinut politic român, om de cultură, să fi fost onorat cu un astfel de ordin-medalie. În acelaşi timp, în acest Festival Enescu, am ascultat cu reală şi nedisimulată plăcere estetică, faimoasa, contorsionata, dramatica, dostoiesvkiana, pe alocuri, Simfonie a Stalingradului, omagiu adus de Şostakovici eroicilor luptători antifascişti sovietici. Etica şi estetica rămîn în continuare să se absoarbă reciproc, atunci cînd nu ajung în faze contondente. Multe, multe concerte, altminteri. Extrem de diversă şi tentantă oferta programelor din săptămîna de vîrf, dacă putem spune aşa, a Festivalului „George Enescu“. Extrem de multe concerte incitante şi realmente cu interpretări de excepţie. Extrem de multe concerte, camerale sau simfonice, spectacole de balet sau incursiuni în lumea jazzului – pagină nouă în