Arras e un oraş care nu se dezvăluie dintrodată. Ceea ce este distrus de oameni, vezi războaiele, e reconstruit de oameni.Oraşe mari, oraşe mici.

Mulţi sunt fascinaţi de marile oraşe. Şi eu. Dar când ajungi într-un oraş mic, cum este Arras, în nordul Franţei, şi trăieşti acolo o jumătate de an, fascinaţia nu mai e fuga „turismului cultural", ci o incredibilă revelaţie progresivă: această cea mai veche aşezare atestată din Franţa oferă spectacolul patrimoniului său religios, istoric, cultural, artistic ca şi cum trecutul abia aşteaptă să încurajeze un prezent posibil pentru locuitorii şi turiştii săi.

Internet, cărţi şi memorie

Când am ajuns prima dată, pentru a preda la Université d'Artois, ştiam numai că Arras e un oraş francez foarte vechi şi că numele său e legat de Adam de la Halle (născut aici pe la 1251, autorul primei opere comice, Le Jeu de Robin et de Marion) şi de cel al truverului Jehan Bodel. Apoi, fireşte, romane ale lui Dumas (d'Artagnan, care avea să devină mareşal al Franţei, şi mai ales vărul său, Charles de Batz, îl vor inspira pe autorul Muschetarilor), Balzac, impresii din pictură, istoria politică şi multe altele, îmi aduceau în memorie o informaţie pe care o crezusem pierdută, inutilă. Un oraş cu vreo cincizeci de mii de locuitori, bine conectat faţă de marile oraşe: Paris, Bruxelles, Londra.

Istorie ascunsă, istorie vizibilă

Trec, într-o zi, pe o străduţă şi văd pe zidul unei case o plăcuţă pe care scrie că De Gaule a stat aici, ca tânăr căpitan în garnizoana Arras în Primul Război Mondial, colonelul său fiind un domn Pétain! Chiar acela! Sau, pe o altă stradă, rue d'Amiens, în altă zi, o altă casă unde o altă placă spune că Verlaine a locuit aici, evident după despărţirea de Rimbaud. Un prieten îmi spune, şi apoi îmi arată, că mai există locul unde se afla bistroul „Le lapin blanc", acum „L'Equi