Chiar daca isteria s-a cuibarit in noi si suntem prizonierii ei fara voie, sa n-o luam ca pe-o fatalitate.

S-ar putea ca incet-incet sa credem ca viata noastra de-aici inainte asa trebuie sa fie: o continua isterie. Adica, exceptia sa se transforme in regula, ceea ce ar insemna ca atunci cand criza, isteria si nebunia vor lua o pauza, noi sa reactionam exact pe dos. Sa ne urcam pe pereti de-atata liniste si, intr-un tarziu, cand n-om mai putea suporta lipsa isteriei nationale, sa lecturam un manual de harakiri pentru o mai buna cunoastere a eului intestinal. Si daca vom scapa vii acestei sincere si grele incercari, cand ne-om intoarce la isteria de toate zilele sa n-o mai condamnam atat de vehement. Chiar daca isteria s-a cuibarit in noi si suntem prizonierii ei fara voie, sa n-o luam ca pe-o fatalitate. Ci ca pe o necesitate de a face fata isteriei generale, de a-i supravietui, astfel incat sa nu lase urme prea adanci in noi si amintirile noastre linistite. Ca atunci cand motorul vietii mergea uns, cu o anumita cadenta, atunci cand viata era traita si suferita pe-ndelete, chiar la "relanti". Stiu, vremurile astea au apus demult, civilizatia globalizarii, a fast-food-ului sunt de vina, veti spune. Nu, nu-i adevarat, duceti-va in orice tara civilizata si-o sa va tiuie urechile de liniste si pace cu toata viteza, cu toata derularea ei pe repede-inainte. Lor le lipseste isteria, pe noi ne conduce isteria. Cea de fiecare zi, cu zgomotul ei care n-are nimic de-a face cu zgomotul strazii, cu zgomotul in general. Este vorba de poluarea morala si fonica a isteriei care ne consuma aerul, energiile si viata. Vreau sa ies macar o clipa intr-o zi din tabloul asta dement in care isteria si desertaciunea sunt culorile cele mai tari si mai prezente si sa ma regasesc intr-un tablou de toamna in care caderea frunzelor sa dureze o eternitate, iar culorile sa miste i