Caravana cinematografică a lui loan Groşan este una dintre cele mai frumoase nuvele pe care le-am citit comparabilă cu cele Nouă povestiri ale lui J.D. Salinger sau cu Ridicolele iubiri ale lui Milan Kundera sau cu cele mai reuşite povestiri ale lui Bohumil Hrabal.

Nu o dată m-am gândit că dacă cineva ar dori să facă un film pornind de la această nuvelă are acolo scenariul, nu trebuie să schimbe mai nimic, doar să decupeze simplu scenele. Caravana lui Groşan este filmică, personajele şi situaţiile sunt atât de bine reliefate dramatic, că acest relief devine 3D de la primul schimb de replici. Există în felul în care prozatorul construieşte personajele un spirit de fineţe care devine joc al nuanţei, insesizabilă uneori ca şi tristeţea pluvială şi anemia locului unde nu se întâmplă nimic şi unde poposesc cu Caravana ca o arcă salvatoare actviştii de la centru, tovarăşul Tavi şi tovarăşul Anton. Flerul scriitorul desprinde aceste persoanje de funcţia lor, le transportă dincolo de orice acoperire ideologică la care invită cuvântul „activist". Tovarăşul Anton este un nostalgic cu o amintire care revine obsedant, legătura sa primejdioasă şi incomprehensibilă cu fiica grofului, o fată a cărei tristeţe maladivă şi apropiere tulburătoare a rămas adânc imprimată în memoria lui, iar tovarăşul Tavi este un timid care încearcă să pompeze ceva adrenalină în sângele câtorva săteni speriaţi, dar nu dincolo de limitele unei viclenii ancestrale a lui „ce e val ca valul trece", şi care amestecă lozincile bâlbâit în faţa învăţătoarei satului. Niciunul dintre aceşti doi activişti nu are ceva malefic, niciunul dintre săteni, de altfel, nu are o miză politică reală, o ostilitate manifestă, aşa cum nu există nici entuziasmul forjat manufacturier din filmul de propagandă. Majoritatea personajelor lui Groşan trăiesc într-un limb, într-un loc uitat de lume, peste ele istoria t