Poezioara: "Mamă, azi e ziua ta, / Ziua de 8 Marte, / Ţi-am adus şi eu ceva, / Ţi-am adus o carte. // E o carte cu vederi // De la noi din ţară / Unde e ca nicăieri / Dulce primăvară" se regăsea invariabil în toate programnele serbărilor şcolare de Ziua Mamei.
Era prea simplă şi o recitau toţi leneşii, cred de aceea nu mă atrăgea deloc. Mie îmi plăceau poeziile complicate, lungi, la care îmi săreau ochii repetând. Datorită zelului meu şi dorinţei nestăvilite de afirmare, în clasa I am recitat cu ochii în tavan, fără greşeli, "Muma lui Ştefan cel Mare", de Bolintineanu, culegând bineînţeles laudele de rigoare ale unei asistenţe binevoitoare.
Când am mai crescut, în Generală, toţi ne adunam în cabinetul de istorie, cea mai încăpătoare dintre sălile de clasă. Nu aveam o sală specială de festivităţi, pentru că Cilibia era o comună cu şcoală obişnuită, destul de modestă chiar, aşa că ne strângeam acolo. Nu prea aveam emoţii, căci asta era şi sala unde învăţam de obicei, în banca a treia de lângă geam. Munceam la repetiţii câte două săptămâni cel puţin, în orele de dirigenţie, cele de ansamblu coral şi sportiv. Totul era sub bagheta tovarăşei care suplinea şi chimia, dar cu care ne distram la ansamblul coral, cântând diverse imnuri, ca "Partid, iubit, îţi mulţumim!" şi "Soarele şi pionierii". De fel, tovarăşa era educatoare, dar numărul copiilor mici tot scăzuse până când fusese nevoită să suplinească diverse materii la clasele de şcolari.
Puneam deci în scenă cele mai diverse montaje literar-artistice, care aveau în centru figura blândă, bună şi frumoasă a mamei, dar era obligatoriu ca la început să fie o şarjă bine dozată de versuri rimate maiestuos despre prima mamă a ţării, tovarăşa Elena Ceauşescu. În fond, tot o mamă iubitoare e şi ea, adevăr de care nici nu aveam de ce să ne îndoim. @N_
