Patru săptămâni de bucurie în care ne-am lăsăt conduşi de viteza cu care inima străpunge pieptul în cadenţa gongului ce ne invită să ne ocupăm locurile în sală. Decupez din amintirea trăirilor mele câteva bucăţi de puzzle.
Articol semnat Luminiţa Velciu
Christian Zacharias este o pasăre care s-a hotărât să cânte cu aripile... Nu trebuie să-l priveşti din faţa scenei, ci din „amorsa” ei, dintr-un lateral, de unde vezi cum vorbeşte, prin aplecare, fiecărui instrumentist în parte. Am avut o clipă senzaţia că Zacharias este vântul ce împinge corabia. I-am auzit, din buzele strânse într-un fluierat, sunetul acela ca un murmur pe care-l scoate vântul când vrea să urnească marea. Dincolo de minunăţia muzicii sale, Zacharias este un spectacol al privirii...Seară târzie de vineri, adică miez de noapte. De undeva, din stânga mea, o doamnă în vârstă, sprijinindu-se de baston se apleacă spre mine şi-mi şopteşte tainic: „Este şi domnul Honecker în sală!” Mă întorc spre ea din transa muzicii şi mă gândesc că, poate, femeia a văzut vreun duh, ceva. „Erick Honecker?” întreb de parcă n-aş şti că fostul preşedinte al Germaniei Democrate e mort de aproape două decenii. „Da, doamnă, uitaţi-l!” În dreapta sălii, în picioare, venit să urmărească orchestra din Lausanne, stă directorul artistic al festivalului. La ieşirea de la concert merg la domnul Ioan Holender şi-i povestesc nostimada. Îmi dă veşti bune: în 2015 festivalul va exista şi va avea 17 zile!
18 septembrie. Şi Fazil Say şi surorile Labeque bisează cu mare succes de public în ritm de jazz. Îmi fuge gândul, zâmbind, la Johnny Răducanu care se joacă cu sufletul meu. Johnny nu are nevoie să fie ridicat în slăvi, s-a întâmplat deja acum doi ani, când a plecat cuminte şi discret la cer în acordurile ediţiei cu numărul 20 a Festivalului, pe 19 septembrie 2011. Johnny are nevoie doar