Poeţii lumii s-au întrecut s-o definească, gânditorii n-au rămas nici ei prea îndelung pe gânduri şi au încercat s-o explice, fără să reuşească pe de-a-ntregul, sculptorii nu s-au mai mulţumit cu lutul din care va fi fost zămislită întâia făptură omenească de El, marele creator, căutându-i alcătuirea ascunsă în miezul pietrei, al lemnului, al lavei solidificate de după marile erupţii vulcanice, în metal, în gheaţă, muzicienii i-au făcut straie de armonii, ochii copilului au identificat-o cu seninul cerului, cu siguranţa, blândeţea şi căldura surâsului, a graiului, a braţelor ocrotitoare, a ceea ce avea să afle la vremea cunoaşterii cuvântului ca fiind cel mai frumos nume: Mama. Legendele şi miturile omenirii sunt încărcate de prezenţa ei. În cartea lui F. W. Bain, The Digit of the Moon, va fi găsit şi Jawaharlal Nehru (1889–1964) una din cele mai frumoase definiţii care va fi existând în literatura lumilor despre ea, femeia, inserând-o în volumul de scrieri „Descoperirea Indiei“. Zicerea ne-a fost (tr)adusă de poetul George Corbu: „La început, când Tvaştri (creatorul divin) a hotărât să creeze femeia, a băgat de seamă că întrebuinţase toate materialele pentru crearea bărbatului şi că nu-i mai rămăseseră alte materiale consistente. După ce s-a gândit El ce s-a gândit, a procedat astfel: a luat rotunjimea lunii şi sinuozităţile plantelor agăţătoare, tenacitatea cârceilor volburii şi tremurul firelor de iarbă, mlădierea trestiei şi farmecul florii, uşurătatea frunzei şi forma trompei elefantului, privirea blândă a căprioarei şi coeziunea roiului de albine, scânteierea jucăuşă a razelor de soare, lacrima norilor şi nestatornicia vântului, timiditatea iepurelui şi înfumurarea păunului, moliciunea pieptului de papagal şi duritatea diamantului, dulceaţa mierii şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, ţipătul agasant al gaiţei şi gânguritul porum