Într-un interviu acordat anul trecut Iolandei Malamen, Ioan Lăcustă ţinea să înceapă cu aceste cuvinte: „Înainte de a porni discuţia noastră, lasă-mă să vărs o picătură din cerneala scrisului meu, chiar şi atunci cînd este pe laptop, pentru prietenul nostru George. Puternicul prozator Gheorghe Crăciun, plecat ieri, 30 ianuarie, dintre noi. S-a dus în drumul lui, urmîndu-i lui Mircea Nedelciu, Ioan Flora. Iată că şi dintre cei care, cîndva, ne proclamasem «Noii», începem să părăsim, rînd pe rînd, scena“. Acum, cînd scriu aceste rînduri, pe 17 noiembrie 2008, Ioan Lăcustă nu mai este nici el, de cîteva ore… O boală pe care a dus-o cu sine multă vreme, fatal cancerizată, l-a smuls dintre noi la doar 60 de ani. S-a dus, după propriile-i vorbe, „în drumul lui“, urmîndu-i lui Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Crăciun…

A debutat tîrziu ca prozator, la peste 35 de ani, cu povestiri „la uşa domnului Caragiale“. Prins între ispitele bibliotecii şi cele, vremelnice, dar distrugătoare, ale boemei, a publicat relativ puţin în deceniul al nouălea: două volume de proză scurtă – Cu ochi blînzi, 1985, Linişte (povestiri din viaţa mea), 1989 –, apoi un roman trecut, în vîltoarea evenimentelor, ca şi neobservat (Calendarul de nisip, 1990). Cîteva texte (între care Vis cu lup sau Mumuţica) rămîn totuşi printre piesele antologice ale generaţiei. Predispoziţia naturală pentru misterul şi pentru dramele neştiute ale existenţelor mărunte, deviate de traume obscure, covîrşeşte orice contaminări „textualiste“, transformîndu-le, cel mult, în răsfăţuri de povestaş. Între scriitorii optzecişti, acest „microrealist“ blajin, resemnat şi afectiv datorează cel mai mult prozei ruse a lui Cehov, Şukşin şi Venedikt Erofeev. Cu nenea Iancu a avut, cel mult, raporturi de bună vecinătate… Dar Ioan Lăcustă a fost, timp de aproape 40 de ani, şi redactor al revistei Magazin Istoric. A sco